Prieten fără titlu

Ioan 15:13 Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.

Nu ca aş spune ceva nou, şi nici nu vreau să-mi fac datoria pe astăzi de a scrie un post însă am constatat şi eu într-un sfârşit sau cel puţin am fost marcat şi m-am convins că prietenii adevăraţi sunt aceia care îţi spun adevărul indiferent de circumstanţe.

Nu vreau să intru în detalii, dar fiţi serioşi, prea puţini dintre noi, un număr infim de mic au avut ocazia să-şi dea viaţa pentru prietenul/prietenii săi, însă toţi am putea faţă de prietenii noştri să ne “consumăm” viaţa.

Cât de greu deschidem portofelul când are nevoie de noi un prieten, am face lucrul acesta faţă de iubită/iubit însă v-aş putea acuza foarte uşor de faptul că urmăriţi un scop pentru care merită  să jertfeşti, ba chiar aş putea exagera şi să spun că nu e dragoste pură – după cum auzeam o “mărturisire” zilele acestea din partea cuiva care ar fi fost gata să schimbe şoseta pereche în caz de nepotrivire, chiar aşa uşor se învârt treburile astea?

Ne jefuim sentimentele, din cauza egoismului, altruismul nostru e doar o formă, pe nedrept numit altruism. Şi dacă veni vorba de altruism, această atitudine sufletească de a ceda în defavoarea ta, e tot mai străină de zilele noastre, parcă fuge acest concept ca de lepră de societatea noastră,  până şi gestul de a ceda scaunul în troleu pentru o bătrână ascunde o făţărnicie, gesturi de apreciere şi dragoste dintre prieteni devin tot mai egoiste şi cu scopuri perverse indiferet că la prima vedere nu se constată asta.

Imi spunea o prietena, chiar în timp ce-mi scriam postul: “stii mi-am dat seama ca…relatiile de prietenie le pretuiesti mai mult cand nu ai prieteni cu tine, adik is mai departe..si e fain sa stii ca chiar ai prieteni adevarati …nu conteaza ca sunt putini“, mai degraba sarac si smerit si cu un prieten adevarat, decat cu de toate si numai cu lepre pe langa tine.

Cat de dificili ne aflăm când suntem puşi în situaţia de a aprecia un prieten, de fapt suntem înşelaţi permanent de societatea asta smintită cu principiile ei de doi bani şi etica asta care înfundă oamenii în minciuni înghiţite cu toată dragostea.

Când rămâi fără adevăraţii prieteni, indiferent de ceea ce vei poseda, vei simţi cum te arde dorul de sucul ieftn şi îngheţata de 1 leu împărţită cu oamenii care au ţinut la tine.

Ce n-aş da să ardă în mine acelaşi dor pe care îl aveam cândva pentru persoanele pe care le iubesc, adică acelora cărora le doresc cel mai mult bine, în prezenţa cărora îmi doresc să petrec cât mai mult timp, pentru care aş fi gata să fac cel mai mic gest lipsit de importanţă dar cu dragoste – îmi lipseşte. De fapt şi aceasta-i o înşelătorie teribilă, Dumnezeu vrea ca să-i iubim şi să facem aceleaşi lucruri şi pentru cei cu care nu avem acest fel de relaţii.

Mă gândesc mult la modul în care ar reacţiona, cei din jurul meu, care se învârt cel mai des pe lângă mine, dacă aş începe să fac câte un umil gest de apreciere – dragoste, real, neprefăcut. Însă problema vine din vână (inima), care dacă nu e schimbată, ca să poată scoate o apă dulce … va sfârşi în părăsire.

Cel mai aberant principiu care-mi stârneşte duhul este acesta: dacă el m-ar iubi, şi eu mi-aş face partea. FALS … urăsc asta, nu vreau s-o mai aud din gura nimănui.

De ce condiţionăm totul cu dacă? De ce suntem posedaţi de egoismul acesta? Dacă am iubi necondiţionat. Doar dacă.