… încăperea era cufundată în linişte şi întuneric deplin; totuşi, mie mi se părea puternic luminată. Când am închis uşa, mi s-a părut ca îl văd pe Domnul Isus Hristos faţă în faţă. Nu mi se întâmplase aşa ceva până atunci, şi nici de atunci înainte, pentru un timp. Nu aveam o viziune, Îl vedeam ca şi cum ar fi fost acolo. Nu mi-a spus nimic, dar m-a privit într-un fel care m-a făcut să cad cu faţa la pământ. Mult timp duoă aceea, m-am gândit că a fost ceva uimitor; L-am văzut cu claritate, şi mi-am vărsat sufletul înaintea Lui. Am plâns cu glas tare, ca un copil, şi mi-am mărturisit toate gândurile. Mi se părea că lacrimile mele Îi spală picioarele, şi totuşi nu-mi amintesc să-L fi atins.
Cred că am continuat mult timp în felul acesta, dar mintea mea era atât de absorbită, încât nu îmi amintesc ce am spus. După ce m-am mai liniştit, m-am întors la birou şi am văzut că focul din cămin era gata să se stingă. Dar când am vrut să mă aşez, am primit botezul Duhului Sfânt.
Am simţit ceva ca un curent electric care m-a cutremurat.
Mi se părea că sunt scăldat iar şi iar de valuri de dragoste, de parcă simţeam răsuflarea lui Dumnezeu.
Nici un cuvânt nu poate exprima dragostea care îmi cuprinsese inima. Am plâns de bucurie şi iubire, şi mi-am vărsat sufletul în torente de lacrimi de recunoştinţă. Valurile acestea treceau unul după altul, până când îmi amintesc că am strigat: “voi muri dacă valurile acestea nu se opresc; Doamne nu mai pot îndura!”
Totuşi nu mă temeam deloc de moarte.
