iarăşi îndrăgostit

Căci dragostea este tare ca moartea

Cântarea cântărilor 8:6

Este adevărat că primul lucru la care m-am gândit când am citit acest verset, în această frumoasă dimineaţă de primăvară care aduce cu ea şi astenia-i specifică, după ce am băut mai întâi o ciocolată caldă la ora 8:30 şi o cafea cu lapte şi zahăr de la etajul 3 înainte de un curs de limbă străină – când inima deja începe să bată aiurea (pentru că a fost luată pe stomacul gol), a fost dragostea dintre doi tineri – o dragostea pură, nepângărită, nevinovată – dacă mai există aşa ceva, care apare şi te loveşte la fel de puternic ca locomotiva unui tren japonez, şi … cum ar putea să nu se vadă lucrul acesta ?

O neasămănare între moarte şi dragoste este că moartea odată venită nu îţi mai provoacă durere, nu poţi fi supărată pe ea însă dragostea îţi poate provoca cele mai cumplite chinuri …

Dragostea, ca şi moartea de altfel, este imprevizibilă. Vine pe neaşteptate, nu te anunţă şi nici nu îţi trimite o scrisoare de recomandare înainte. E suprinzător şi dragostea e suprinzătoare – mai ieri era nimic şi acum este foarte mult; luni, ani de zile ai stat lângă el sau ea şi a fost ca oricare altul/alta însă acum fără o alegere sau decizie personală înseamnă semnificativ pentru tine.

Dragostea este inevitabilă. Nu aştept replici cu nazirei. Uneori parcă te sâcâie, vine în fiecare primăvară odată cu astenia iar uneori parcă loveşte în aceeaşi lună. Te epuizezi 7-8 luni, 2-3 ani să uiţi şi să aştepţi ceva, în 2 zile însă îţi face dragostea nişte farse pe care nu ţi le-ai fi putut imagina sau provoca în 20 de ani.

Dragostea, ca şi moartea, cam greu de pus aceste două concepte la un loc, afectează întreaga fiinţă. Nu poţi să spui că iubeşti şi nimic în viaţa ta să nu se schimbe ba din contră, când mori eşti afectat în totalitate – nu-ţi poate muri doar inima şi restul să funcţioneze perfect, totul se termină … cu tine, intră altcineva în scenă. Nu mai poţi vorbi despre persoana I singular, totul despre mine, totul pentru mine ci totul devine pentru noi sau mai normal, pentru el/ea/celălalt.

Încerc să recapitulez. Nu încerc să spiritualizez, dar chiar aşa este:

Dragostea turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne face să iubim lucrurile lui Dumnezeu, să urâm lucrurile lumii şi tot ce contrazice caracterul sfânt al lui Hristos, să fie Hristos totul pentru noi. Este pentru început lucrarea lui Dumnezeu şi doar a Lui – lucrarea de regenerare a inimii insensibile şi pângărite.

Dragostea este ca şi harul irezistibil. Este irezistibilă. Dumnezeu este irezistibil, harul Lui este, dragostea Lui este. Nu poate fi voinţa noastră mai presus de voinţa lui Dumnezeu – nimeni nu îi poate sta împotriva. Poate că un exemplu bun este acela al  oamenilor neregeneraţi şi necredincioşi care sunt buni şi fac fapte bune însă aceasta este datorită harului lui Dumnezeu care îi constrânge să facă asta.

Când eşti îndragostit, te îmbraci altfel, vorbeşti altfel, gesticulezi altfel, faci totul raportat la persoana pe care o iubeşti. Uneori facem lucruri de dragul unei persoane însă lucruri pe care persoana respectivă nu le aşteaptă de la noi – şi părem stângaci şi copii, însă acum vorbim despre dorinţa de a plăcea celuilalt şi de plăcerea pe care o simţi când ştii că ea se bucură pentru ceea ce faci. Dragostea lui Dumnezeu îţi modifică întreaga fiinţă. E imposibil ca Hristos să devină totul pentru tine şi aceasta să nu se vadă în toate domeniile vieţii tale.

Dragostea nu înseamnă să faci ceva ci să fii ceva.

Vai! de cei care nu sunt îndrăgostiţi

Când iubeşti … mori

Începe să mori

Mori…

P.S. Poate că după acest post nu mai sunt acuzat de duritate însă aş prefera să rămână exclusivismul, radicalismul şi îngustimea-mi specifică