De îndată ce această doctrină este prezentată în mod clar, oamenii încep să îi găsească nod în papură. Este ţinta la care trage logica firii pamânteşti, a cărnii.
Minţilor neînnoite nu le-a placut-o niciodată – este prea umilitoare pentru mândria umană, tratând cu uşurinţă nobilitatea naturii umane.
Că oamenii trebuie să fie salvaţi prin mila divina; că ei trebuie, ca şi criminalii condamnaţi, să primească iertare prin manifestarea prerogativului regelui sau altfel să piară în păcatele lor, este o învăţătură pe care nu o pot suferi!
Dumnezeu singur este slăvit în suveranitatea milei sale – păcătosul nu poate face nimic mai bun decât ca umilinţa să atingă sceptrul de argint şi să accepte favoarea nemeritată doar pentru că Dumnezeu vrea să o dea!
“Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har. Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege ci sub har? Nicidecum.”
Romani 6:14, 15.
Substaţa şi esenţa adevăratei evanghelii este doctrina harului lui Dumnezeu – care, de fapt, dacă scoţi harul lui Dumnezeu din Evanghelie, ai scos viaţa şi nu mai rămane nimic demn de a fi predicat, crezut sau pentru care să lupţi.
Harul este sufletul, miezul evangheliei – fără el evanghelia este moartă. Harul este muzica evangheliei – fara el evanghelia tace.
El îi acceptă pe toţi aceia care îşi pun încrederea în răscumpararea aceasta, selectând credinţa ca modalitate de salvare, ca totul să fie prin har.
În aceasta El acţionează dintr-un motiv ce se găseşte în El însuşi şi nu pentru ceva ce s-ar gasi în modul de comportament al păcătosului – prezent, trecut sau viitor.
Acest har al lui Dumnezeu curge înspre păcătos şi îşi începe lucrarea în el atunci când în el nu mai este nimic bun – lucreaza în el binele – şi continuă această lucrare până ce manifestarea harului este completă şi credinciosul este primit în Gloria pentru care a fost creat.
Dumnezeu tratează cu păcătoşii pe temelia milei pure – găsindu-i vinovaţi şi condamnaţi, dă iertare gratuită, în dar, necondiţionând-o de caracterul trecut ori de alte fapte bune ce pot fi anticipate.
Mişcat doar de mila, El a conceput un plan pentru salvarea lor de păcat şi de consecinţele lui – un plan în care harul este aspectul principal.
Harul începe să salveze şi perseverează până ce totul este gata. De la început la sfârşit, de la A la Z-ul alfabetului ceresc, totul în mântuire este prin har şi doar prin har!
Totul este gratuit, nimic prin merit. “căci prin har aţi fost mantuiţi, prin credinţă şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” ” Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă”
Închinarea rămâne în multe biserici o temă nedefinită pentru că este considerată o temă de importanţă relativă.
Slobozenia unor lideri de închinare şi influenţele interdenominaţionale au dus la schimbări majore în închinarea din biserici dar şi la conflicte pe măsură.
Ceea ce credeţi despre închinare va influenţa relaţia voastră cu Dumnezeu: părtăşia personală, rugăciunea, cititul Scripturilor, etc…
ÎNTREBARE: Ce fel de închinare ar trebui să aibă loc în biserică? O închinare tradiţională în care închinătorii sunt profund ataşaţi de modelul moştenit în istoria bisericii sau o închinare contemporană care respinge închinarea tradiţională din cauza nerelevanţei ei?
AVERTISMENT: voi folosi cuvântul teologie care pentru unii a devenit nesuferit şi chiar instictiv reacţionează cu dispreţ faţă de cei care îl folosesc. teos – Dumnezeu + logos – cuvânt = Cuvântul lui Dumnezeu. Vă sfătuiesc să nu reacţionaţi ca la showbiz când folosesc unii acest termen.
Nu e o propunere ceea ce voi prezenta în continuare ci o soluţie pentru situaţia confuză în privinţa închinării: o închinare eficientă care presupune:
a se lua în considerare perspectivele teologice, biblice, istorice şi sociologice
dorinţa de a învăţa de la închinarea vechi-testamentară, din biserica primară, de la reformă şi din biserica evanghelică de astăzi
a se respecta trecutul: închinare înrădăcinată în iudaism şi creştinism timpuriu
relevanţa rezultă din conceptele teologice şi din tradiţia istorică a închinării bisericii.
Aspectele specifice închinării trebuie studiate prin prisma Scripturilor, ea constituind fundamentul oricărui studiu sănătos. Menţionez trei lucruri importante:
de la creaţie Dumnezeu l-a creat pe om o fiinţă închinătoare – închinarea este o nevoie a omului nu o alegere. Dumnezeu se revelează iar omul răspunde revelaţiei prin închinare.
Dumnezeu este minuţios în privinţa voii Sale cu privire la închinare şi nu a lăsat la alegerea omului acest lucru. Aşa că Dumnezeu lasă în Scripturi modelul şi principiile pentru închinare.
Închinarea trebuie să recunoască teologia ca pe o disciplină pe care o reflectă.
Ceea ce facem în închinare reflectă ceea ce credem şi cum ne comportăm.
Închinarea trebuie să influenţeze teologia şi teologia trebuie să informeze închinarea
Cum poate vorbi David despre aşa-zisa lui nevinovăţie când chiar el recunoaşte că e născut în nelegiuire şi zămislit în păcat? Toţi oamenii au păcătuit şi sunt lipsiţi de ceea ce îi făcea să semene cu Dumnezeu iar nevinovăţia omului este doar în Isus Hristos – o nevinovăţie care este în ceruri şi este veşnică.
Doar oamenii care sunt nevinovaţi pot vedea Faţa Domnului; Dumnezeu ne îndeamnă să căutăm faţa Lui însă cei care nu au această dorinţă, pentru ei, Dumnezeu nu are nimic de oferit, oamenii aceştia nu iubesc privirea lui Dumnezeu şi cercetarea pe care o face ea. Noi ne rugăm uneori că vrem să vedem Faţa Domnului dar uităm că ea descoperă păcatul şi cele mai ascunse gânduri şi simţiri ale inimii.
Pentru oamenii care trăiesc pentru prezenţa lui Dumnezeu şi care tânjesc după ea, pentru aceşti oameni, fiecare dimineaţă, fiecare început, fiecare început rău sau bun – indiferent de starea omului, este un început şi o dimineaţă care îi face de cunoscut gloria chipului lui Dumnezeu.
Dacă te plictiseşti pe pământ de Dumnezeu şi dacă nu ai nici un fel de dorinţă, pasiune şi bucurie în prezenţa Lui, dacă nu eşti interesat de dorinţele şi plăcerea Lui şi dacă nu eşti pasionat de cunoaşterea Lui, Dumnezeu nu te va obliga să intri în ceruri pentru că acolo un lucru pe care îl vei face cu siguranţă va fi să fii mereu extaziat în prezenţa şi cunoaşterea lui Dumnezeu.
Închinarea este la graniţele idolatriei atunci când forma închinării devine obiectul închinării, şi când experienţa închinării nu aduce schimbare în viaţa persoanei care se închină.
Unii apărători ai serviciilor inovatoare arată spre pasajele care afirmă că formele tradiţionale ale închinării ar trebui abandonate.
Adevărul este că acele pasaje nu sprijină abandonarea formelor tradiţionale, cât mai ales ele exprimă punctul de vedere potrivit căruia închinarea adevărată implică mai mult decât forma exterioară.
Închinarea inovatoare poate fi la fel de vinovată ca şi închinarea tradiţională, încât Dumnezeu să le respingă pe amândouă.
În prezent, tradiţionaliştii afirmă că inovatorii au abandonat Adevărul, în timp ce inovatorii afirmă că tradiţionaliştii au neglijat spiritul închinării.
Închinarea determină teologia şi teologia determină închinarea. Închinarea niciodată nu poate fi neutră. Ea întotdeauna reprezintă experienţa unei persoane cu Dumnezeu sau cunoaşterea lui Dumnezeu.
Mult din închinarea tradiţională, care a fost respinsă de reformatori, a constituit noutatea adusă de aceştia în anii care au urmat.
ARTICOL DIN CARTEA NEW DIMENSIONS IN EVANGELICAL THOUGHT, BY DAVID S. DOCKERY;WORSHIP AND MINISTRY – HARRY L. POE.
Peste noapte a plouat, unii oameni sunt influenţaţi de vreme, şi chiar somnul le este influenţat de vreme.
Uneori te trezeşti într-o stare bună, bine dispus şi oarecum fericit şi peste zi este posibil să rămâi aşa în majoritatea timpului.
Totuşi, mi-am adus aminte de un gând dintr-o predică care spunea cam aşa: copacul fericirii nu mai creşte pe pământ.
Dacă aş fi pus pe cineva să-mi spună ce m-a bucurat dimineaţa aceasta nu şi-ar fi dat seama nici în 3 secole.
De fapt, cine s-ar aştepta ca în zăpăceala şi gălăgia din Oradea să vadă o barză? E adevărat, este la periferia oraşului, dar e destulă gălăgie şi aici – destul încât să nu te aştepţi să vezi vreodată aşa ceva.
Cum am dat ochii pe geam – am văzut barza şi primul gând care mi-a venit a fost aparatulşi n-am pregetat să-l folosesc. Oricum, când m-am apropiat prea mult (aşa credea ea) s-a cocoţat pe o clădire din apropiere.
Pentru ca să vi se facă şi vouă poftă de o astfel de muzică, vă prezint câteva clipuri din miniconcertul de la Emanuel, Oradea.
Îmi pare rău că nu am reuşit să înregistrez şi partea când prezenta numele pieselor şi detalii despre ele, dacă le recunoaşte cineva îl rog să lase aici un comment ca să pot completa detaliile clipurilor.
Pe 25 mai la Capela Mare a Universităţii Emanuel din Oradea a avut loc un miniconcert de chiară clasică susţinut de profesorul Ioan Sabău şi un seminar de lăută cu lutierul Gyorgy Lorinczi plus câteva piese interpretate.
Miniconcertele au ca scop promovarea chitarei clasice în Oradea.
Astăzi Evanghelia nu trebuie să ofenseze pe nimeni, să nu supere pe nimeni, iar cuvântul “scandaliza” nici nu poate fi pus în dreptul ei.
Noi vrem ca oamenilor să le placă Evanghelia, vrem ca oamenii să fie atrasă de ea şi de aceea o culturalizăm cum putem mai bine, o adaptăm, o facem distractivă ca un showbiz.
Când adaptăm Evanghelia, îi luăm puterea. Când o adaptăm pentru a o predica altora sau pentru a o aplica la noi vom avea acelaşi efect: pierdem puterea Evangheliei, binecuvântarea mesajului pe care Dumnezeu a promis că-l va binecuvânta.
Lumea din cultura contemporană spune nu vrem acest mesaj, este prostesc, Pavel spune;: Bine, acesta este mesajul – voi sta cu el, Dumnezeu a hotărât să mântuiască aşa, alege-l sau respinge-l.
Un mesaj al lui Paul Washer care încă scandalizează:
„Recunoaştem noi că puterea pentru salvare se găseşte doar în Evanghelie?” Evanghelia lui Isus Hristos este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Nu este doar centrul, sau o parte, ci întregul.
Pentru ca să aibă un efect puternic asupra omului, trebuie doar proclamată. Nu are nevoie de o revizie pentru a o face relevantă, o adaptare pentru a o face înţeleasă, sau o pledoarie pentru a valida. Dacă stăm în picioare şi o proclamăm, îşi va purta singură de grijă.
Un predicator care şi-a aruncat la o parte toate armele sale, dar proclamă Evanghelia, lucrarea de mijlocire, şi munca sacrificială a dragostei va face mai mult pentru lume decât toate schemele strategiilor şi inovaţiilor combinate.
Un studiu al Evanghelismului contemporan arată că acest gând îndrăzneţ nu mai este crezut.
Sună destul de bine în vechile imnuri, dar pentru a crede în realitate şi a aplica, ar fi considerat naiv să spui cel puţin. Cele mai multe „biserici model” ale zile arată mai mult ca Şase Steaguri peste Isus decât o corabie a Sionului.
Ei nu doar oferă Evanghelia (utilizez termenul liber), dar ei oferă atâtea alte atracţii, care fac Evanghelia dificilă, dacă nu imposibil, de găsit. Puterea nu mai locuieşte într-un mesaj simplu, ci în conduceri îndrăzneţe, strategii de înlăturare a tăişului, sensibilităţi culturale, şi abilitatea de a modifica biserica după ceea ce dictează cultura.
După cum lumea devine din ce în ce mai necredincioasă şi anti-creştină, Evanghelismul aleargă fără ţintă pentru a găsi un remediu. Am studiat prudent capriciile şi voga culturii şi apoi am făcut schimbările necesare în Evanghelie în special pentru a o face relevantă.
Când cultura nu mai doreşte ceea ce avem, noi le dăm ceea ce doresc. Când ea atrage mulţimi de oameni carnali, noi scriem o carte „cum să” care expune o strategie pentru restul ca să fie urmată.
Oricum, noi falimentăm în a vedea că nu facem Evanghelia mai relevantă. Noi doar furnizăm provizii pentru o cultură necredincioasă pentru a o ţine între zidurile noastre. În final, Evanghelia a dispărut, Dumnezeu nu e onorat, şi cultura se duce în iad.
Biserica are nevoie de oameni care vor sta în faţa maselor opozante cu nimic care să-i ajute sau apere decât Evanghelia şi Dumnezeu care a promis că va lucra prin ea. Cât de grea a fost armura lui Saul pentru David, şi cât de ridicol ar fi apărut David când ar fi purtat-o.
Abilitatea şi puterea sa ar fi fost vlăguită de greutatea armurii. El a făcut totuşi decizia crucială de a o pune deoparte şi de a confrunta vrăjmaşul cu nimic mai mult decât cu Numele Domnului.
În acelaşi fel, noi trebuie să refuzăm armura lui Saul şi armamentul, şi să mergem în bătălie cu nimic mai mult decât pietrele netede ale Evangheliei.
Trebuie să luăm decizia crucială de a arunca proptelele, strategiile, şi tehnicile inteligente ale evanghelismului modern de astăzi, şi să confruntăm ambii uriaşi ai scepticismului şi necredinţei cu Biblia deschisă şi transparentă, fără să compromitem mesajul lui Hristos cruficiat.
Atunci vom vedea puterea lui Dumnezeu manifestată în convertiri autentice a marilor păcătoşi.
De ceva vreme mă gândesc la minciună, nu sunt un mare cugetător însă atât cât îmi permit, obişnuiesc să reflectez la anumite aspecte legate de viaţa spirituală.
Ce te costă să minţi? Mincinoşii, în general şi sincer vorbind, au o destinaţie sigură (scrie la sfârşitul postului, dacă nu aveţi timp)
Nu ştiu exact care sunt motivele pentru care minţim dar pentru orice fel de minciună există o cauză sigură – Satan umple inima cu minciună. Te prosteşte să crezi că minciuna aia te va salva, te va scoate din bucluc, din situaţia aceea disperată, dar de faptte va afunda mai tare, îţi pierzi caracterul din cauza unui lucru minor şi aproape neînsemnat care pentru moment se pare că a devenit foarte important pentru tine.
La un moment dat minciuna devine un mijloc de a ne feri de cei din jur, nu vrem ca ei să ştie că nu dorim să ne cunoască viaţa personală aşa că le oferim informaţii eronate despre noi.
Sunt foarte multe forme sub care astăzi ascundem minciuna, şi chiar creştinii ştiu să facă aceasta foarte bine. De exemplu, a fost un timp când, dacă furai de la stat nu era un păcat pentru că statul fura de la noi, şi dacă erai întrebat dacă ai furat, puteai răspunde curat (murdar) şi categoric, fără mustrări de conştiinţă şi faţa înnegrită, un nu sincer izvorât dintr-o minte prevertită de principii false.
Pe de altă parte s-a încercat o minimalizare a ceea ce este minciuna sau o categorisire a a acestui păcat. Nu e acelaşi lucru ca să spui jumătate de adevăr sau să lipsească adevărul în totalitate. Şi aşa unii au reuşit să se liniştească pe ei înşişi.
Cu toate acestea, Biblia e foarte drastică în această privinţă şi există un exemplu absolut teribil în Faptele Apostolilor – Anania şi Safira, 2 soţi care s-au gândit să ascundă adevăratul preţ al unei moşioare vândute. Apostolul Petru le spune nu ai minţit pe oameni ci pe Dumnezeu şi nu era decât puţin timp de la pogorârea Duhului Sfânt însă Satana le-a umplut inima cu minciună ca să mintă pe Duhul Sfânt.
Este foarte probabil că dacă Dumnezeu ar proceda aşa, doar cu toţi cei care îşi spun astăzi creştini, majoritatea ar plec dincolo. Când inima nu-ţi este plină cu Dumnezeu şi cu Cuvântul Lui care este adevărul, va avea grijă cu siguranţă Satana să ţi-o umple cu minciună.
Un lucru cu adevărat terifiant în Apocalipsa 22:15 Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună.
Noi obişnuim să clasificăm păcatele, ne placem să le numim păcate mari, păcate mici sau stupid păcăţele. Interesant că afară chiar lângă curvari vor fi mincinoşii.
Privitor la puterea Evangheliei, este folositor să ne întrebăm pe noi înşine două întrebări. „Recunosc eu marea putere de care este nevoie în salvarea omului?”
Mântuirea nu este o muncă uşoară, ci un lucrul imposibil pentru absolut oricine, cu excepţia lui Dumnezeu. Aceasta este potrivit cu starea căzută a omului şi corupţia morală.
Scriptura ne învaţă că imaginea lui Dumnezeu în om a fost serios desfigurată şi corupţia morală a poluat întreaga sa fiinţă. Aşadar, omul a declarat război lui Dumnezeu şi face orice îi stă în putere pentru a bloca adevărul Său.
Scriptura ne învaţă că omul nu poate veni la Dumnezeu, pentru că nu vrea să vină, şi el nu va veni la Dumnezeu pentru că inima lui este rea. Isus învaţă acest adevăr în Ioan 3:19-20 Aceasta este judecata, că lumina venit în lume, şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Pentru că oricine face răul urăşte Lumina, şi nu vine la Lumină pentru ca să nu i se vădească faptele.
Zidurile depravării din jurul inimii unui om sunt mult prea tari şi groase decât cele care înconjoară Jericho. Dacă omul nu poate distruge zidurile unei cetăţi cu un strigăt, ei nu pot aduce jos depravarea propriilor lor inimi. Trebuie să fie puterea lui Dumnezeu.
Pentru acest motiv, se spune uneori că puterea lui Dumnezeu manifestată în mântuirea unui om depăşeşte pe departe puterea lui Dumnezeu manifestată în crearea Universului. Dumnezeu a creat lumea ex-nihilo (din nimic).
Oricum, când Dumnezeu salvează un om, El face un lucru extraordinar de dificil. Este mult mai uşor să creeze ceva „bun” din nimic decât să recreeze ceva „bun” din o masă căzută în corupţie.
Noi nu putem aprecia cu adevărat puterea Evangheliei în salvarea unui om până când nu înţelegem ceva din căderea şi corupţia morală a omului.
Cu cât vedem mai mult din depravarea omului, cu atât vedem mai mult puterea Evangheliei în salvare. Devenim deasemeni repede conştienţi că metodologiile şi strategiile de marketing, proptelele şi inovaţiile prezentate în multe din Evanghelizările contemporane sunt zadarnice.
Dacă oamenii trebuie salvaţi, ei trebuie salvaţi de puterea supranaturală a lui Dumnezeu prin predicarea Evangheliei!
Ferice de cei săraci în duh căci a lor este Împărăţia Cerurilor (Matei 5:3)
Câteva dovezi ale unui om sărac în duh, şi fericit
- Absenţa totală a mândriei şi a încrederii în sine.
- Înţelegerea nimicniciei şi dependenţei totale de Dumnezeu
- Nu ne punem încrederea că aparţinem unei familii, că facem parte dintr-o naţiune
- Nu ne punem încrederea în nicio o autoritate care ne-a fost conferită
- Nu ne vom pune încrederea în bani sau bogăţii
- Nu ne vom lăuda cu educaţia noastră şi nici diplomele de care dispunem
- Nu ne vom baza pe daruri, inteligenţă, abilităţi naturale
- Nu ne vom baza pe moralitatea noastră sau buna comportare
- Nu ne vom pune încrederea nici în cea mai mică măsură în viaţa pe care am trăit-o sau o trăim
Trebuie să existe o eliberare totală de aceste lucruri, iar încrederea în ele să lipsească cu desăvârşire
Scriptura abundă cu demonstraţii ale puterii lui Dumnezeu. El a creat lumea cu un cuvânt. El conduce mai departe stelele cu numere. El le cheamă pe nume şi din cauza măreţiei forţei şi tăria puterii Sale, nici una din acestea nu lipseşte.
El separă marea cu o explozie din nările Sale. Munţii se înmoaie sub El ca plastelina în faţa focului şi apa aruncată jos într-un loc adânc. El se joacă cu Leviatanul ca şi cu o pasăre.
El face în acord cu voia Sa în oştirea cerului şi printre locuitorii pământului. Nimeni nu se poate feri de mâna Lui sau să-i spună: „Ce ai făcut?”. Aşa este puterea Dumnezeului nostru, şi totuşi niciuna din aceste demonstraţii a puterii divine nu se poate compara cu puterea revelată prin Evanghelia lui Isus Hristos.
Recunoaştem că Evanghelia este o nebunie pentru om şi un scandal pentru toţi, acum putem începe să apreciem jubilarea lui Pavel în puterea sa. Pentru acest motiv, el a putut merge în Areopag şi să declare că un Iudeu crucificat este Dumnezeul Universului şi Salvatorul lumii!
El nu a avut nevoie de argumente insistente sau elocvenţă în vorbire. El ştia că omul va fi convertit dacă el stăruia în predicarea îndrăzneaţă şi clară a acestui mesaj singular.
Aceasta este aceeaşi încredinţare care l-a dus pe William Carey în nenumărate misiuni prin lungi ani de uscăciune până la recoltă. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Oamenii se vor converti dacă este predicată!
Cuvântul „putere” este tradus din cuvântul grecesc dunamis de unde derivă cuvântul „dinamită”. Nu este nimic subtil în acest agent exploziv. Oricând este aprins, puterea este dezlănţuită, şi efectele sunt extrem de evidente. Acelaşi lucru poate fi spus despre Evanghelia lui Isus Hristos.
Adevărata predicare a Evangheliei va produce zarvă. Fiecare om va fugi spre ea cu pasiune violentă sau se vor opune ei cu o egală violenţă. Ambele căi, vor tulbura lumea.
În aceeaşi notă, convertirea autentică a unui om prin Evanghelie este probabil cea mai măreaţă demonstrare a puterii lui Dumnezeu.
Este posibil mai degrabă ca un om să aibă dinamită explodând în poală şi fără vreun efect al puterii ei, decât pentru unul salvat de Evanghelie şi să nu fie radical schimbat.
Evanghelia declară că acest dulgher sărac evreu, care a fost respins ca un lunatic şi blasfemiator de propriul popor şi cruficiat de stat, este acum Salvatorul lumii, Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. În Numele Lui orice genunchi, inclusiv al lui Cezar, se va pleca.
Cine ar fi crezut vreodată un astfel de mesaj exceptând prin puterea lui Dumnezeu? Nu este nici o altă explicaţie.
Evanghelia nu şi-ar fi făcut niciodată calea afară din Ierusalim, lăsată singură, prin Imperiul Roman şi în orice naţiune a lumii, exceptând faptul că Dumnezeu a ordonat ca să lucreze prin ea.
Mesajul ar fi murit la naşterea lui dacă ar fi depins de abilităţile organizaţionale, elocvenţa sau puterea apologetică a predicatorilor ei.
Toate strategiile misionare din lume şi toate schemele inteligente de marketing împrumutate de pe Wall Street nu ar fi avansat această prostie, piatra de poticnire a unui mesaj.
Acest adevăr aduce ambele încurajare şi avertizare pentru noi cei care ne străduim să promovăm credinţa în care noi am crezut. În primul rând, este o încurajare să ştim că simplu, proclamarea Evangheliei cu credincioşie va asigura continuitatea avansării sale în lume.
În al doilea rând, este o avertizare pentru noi pentru că nu trebuie să cedăm minciunii că Evanghelia poate avansa prin strategiile măreţe, elocvente şi inteligente.
Astfel de lucruri nu au nici o putere să aducă convertirea „imposibilă” a oamenilor. Trebuie să ne aruncăm pe noi înşine cu o încurajatoare disperare pe singurul mijloc biblic al înaintării Evangheliei – proclamarea apăsată şi clară a mesajului de care noi nu ne ruşinăm pentru că: „Este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede!”.
Trăim într-o eră necredincioasă şi sceptică. Credinţa noastră este ridiculizată ca o mit îndrăzneţ şi suntem portretizaţi fiecare ca bigoţi înguşti la minte sau oameni slabi de minte victime ale vicleşugului religiei.
Un aşa atac adesea ne pune în defensivă şi ne ademeneşte să luptăm înapoi pentru a dovedi poziţia noastră şi relevanţa cu apologetica.
Deşi unele forme ale acestei discipline sunt foarte ajutătoare şi necesare, trebuie să realizăm că puterea încă stă în proclamarea Evangheliei.
Nu putem convinge un om să creadă, mai uşor decât putem învia un mort. Astfel de lucruri sunt lucrările Duhului Sfânt.
Oamenii sunt aduşi la credinţa doar prin lucrarea supranaturală a lui Dumnezeu, şi El a promis să lucreze, nu prin înţelepciunea umană sau expertiza intelectuală ci prin predicarea lui Hristos crucificat şi înviat din morţi!
Trebuie să venim în menghina faptului că Evanghelia noastră este un mesaj de necrezut. Nu trebuie să ne aşteptăm ca cineva să ne asculte, credinţa este lăsat singură, fără lucrarea puternică şi milostivă a Duhului Sfânt.
Cât de fără speranţă este predicarea noastră aparte de puterea lui Dumnezeu! Cât de dependent este predicatorul de Dumnezeu! Toate evanghelizările noastre nu sunt nimic mai mult decât o însărcinare prostească dacă Dumnezeu nu mişcă asupra inimilor oamenilor.
Oricum, El a promis tocmai aceasta dacă vom fi credincioşi să predicăm acest singur mesaj singular care are puterea să salveze – Evanghelia!
Astăzi am fost acuzat că mă arunc în filozofii şi afirmaţii prea mari pentru vârsta mea. Sunt ambele adevărate, profesorul nostru de retorică spunea că nu trebuie să înveţi filozofie ca să filozofezi iar ca să faci afirmaţii mari nu trebuie să faci facultate sau să-ţi iei doctoratul şi nici măcar să fi trăit fiecare experienţă pe care o spui.
Oricât am nega noi şi indiferent de orice mi s-ar imputa, dacă suntem sinceri cu noi, vedem în popularizarea, culturalizarea şi secularizarea bisericii şi virusul otrăvitor cu care se droghează liderii bisericilor generaţiei noastre, virus care presupune folosirea mijloacelor şi strategiilor moderne de a deveni popular, căutat, cunoscut şi tot ceea ce doreşte şi gâdilă eul.
Sunt întrebat mai mereu “ce vrei să faci după ce termini”, “ce viziune ai”?. Nimeni nu investeşte în tine absolut nimic dacă nu ai o viziune, dacă nu ai o “chemare”, dacă nu poţi asigura pe respectivul că ai potenţial şi că ceea ce promiţi poţi, garantează succesul şi că vei duce la capăt.
Într-o oarecare măsură este normal însă ce este anormal este tocmai faptul că accentul cade pe viziunile noastre. Când vorbim despre slujire eclesială, viaţă trăită cu Dumnezeu trebuie să ţinem cont că primul care trebuie să aibă o viziune pentru ambele este Dumnezeu nu noi.
Până la urmă contează ceea ce crede Dumnezeu despre tine, viaţa ta, slujirea ta, chemarea ta, viziunea ta şi nu ce crezi tu. Dumnezeu este singurul în stare şi în locul vrednic de a da verdicte şi de a-şi impune părerea, nu omul – nici măcar cu privire la viaţa lui, pentru că ea nu îi aparţine.
O astfel de “viziune” care nu va deveni prea populară o are Paul Washer:
„Dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea şi se va abate de la căile lui rele – îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi îi voi tămădui ţara”.
2 Cronici 7:14
In ziua de 31 mai 2008 se va desfasura Ziua Mondiala de Rugaciune. Participantii la conferinta de post si rugaciune se vor uni cu fratii si surorile din bisericile baptiste, penticostale, crestine dupa evanghelie si evanghelice independente din zona de sud a tarii, la intalnirea care va avea loc la Arenele Romane, din parcul Libertatii din Bucuresti. Programul va incepe la ora 14:00 si se va incheia la orele 20:00.
Nu au fost, nu sunt şi nici nu vor exista mari oameni ai lui Dumnezeu ci oameni slabi, păcătoşi, oameni ai unui mare şi puternic Dumnezeu.
Când mă uit la mine văd un om care a falimentat în creşterea spirituală, în relaţii, în viaţa devoţională, în disciplină, în familie; nu văd un om mare ci un Dumnezeu mare care îşi ţine legământul şi e puternic.
Dacă am privi reuşitele noastre ca har din partea lui Dumnezeu şi generarea puterii Lui într-un mod miraculos, atunci slujirea, munca, viaţa noastră întreagă s-ar întoarce cu mulţumire către Creator.
Privind la noi ca la fire de praf de pe cumpenele fântânilor, vom excela în a-i proslăvi Numele lui Dumnezeu şi în a cunoaşte mai mult despre omul din interior iar acesta pus în faţa Scripturii şi puterii transformatoare a Duhului să fie schimbat din slavă în slavă după chipul Celui ce l-a făcut.
Apostolul Pavel avea toate motivele să fie ruşinat de Evanghelia pe care o predica pentru că ea contrazicea absolut orice era susţinut ca a fi adevărat şi sacru printre contemporanii săi.
Dar mai este un motiv pentru care să fi fost firesc ruşinat: Evanghelia este o imposibilitate absolută, un mesaj necredibil. Un cuvânt absurd pentru înţelepţii lumii.
Ca şi creştini, noi falimentăm total uneori în a realiza cât de uluitor este când cineva crede cu adevărat mesajul. Într-un sens, Evanghelia este aşa exagerată încât răspândirea în Imperiul Roman este un examen ori este natura ei supranaturală.
Ce putea aduce vreodată un păgân, complet necunoscător al Scripturilor Vechiului Testament şi bine înrădăcinat în orice filozofie greacă sau superstiţii păgâne, ca să creadă un aşa mesaj despre un om numit Isus?
El a fost născut în circumstanţe discutabile într-o familie săracă într-una dintre cele mai dispreţuite regiuni ale Imperiului Roman; şi totuşi, Evanghelia că Acesta a fost Eternul Fiu al lui Dumnezeu care a fost conceput de Duhul Sfânt în pântecele unei evreice virgine.
A fost dulgher de profesie şi un învăţător religios itinerant cu nici o instruire oficială; şi totuşi Evanghelia declară că depăşeşte învăţătura oricărei filozofii greceşti combinată cu orice deştept Roman al antichităţii.
El a fost sărac şi nu a avut un loc unde să-şi plece capul; şi totuşi Evanghelia declară că pentru trei ani a alimentat sute printr-un cuvânt, a vindecat orice boală printre oameni, şi chiar a înviat din morţi.
El a fost crucificat afară din Ierusalim ca un blasfemiator şi un inamic al statului; şi totuşi Evanghelia declară că moartea Sa a fost evenimentul central din toată istoria umană şi singurul mijloc de salvare şi reconciliere cu Dumnezeu.
A fost pus într-o groapă împrumutată; şi totuşi Evanghelia declară că în a treia zi a înviat din morţi şi s-a arătat multora dintre cei ce-L urmau. Patruzeci de zile mai târziu, s-a ridicat la cer şi stă la mâna dreaptă a lui Dumnezeu.
Astfel, Evanghelia declară că acest dulgher sărac evreu, care a fost respins ca un lunatic şi blasfemiator de propriul popor şi cruficiat de stat, este acum Salvatorul lumii, Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. În Numele Lui orice genunchi, inclusiv al lui Cezar, se va pleca
Aceia care insistă asupra faptului că Domnul Dumnezeu le face pe plac, lăsându-i să meargă mai departe aşa cum sunt şi că la sfârşit, tot ce le va spune: "Veniţi, slujitori credincioşi", sunt nebuni. Cineva trebuie să le spună acum acest lucru.
-----------------------------------
Omul care vrea să moară de moartea celor neprihăniţi, trebuie să trăiască viaţa celor neprihăniţi. Omul care vrea să moară creştin, trebuie să trăiască creştin. Cel care vrea ca Mijlocitorul de sus să-i fie Scut în acel moment, trebuie să-I dea voie să-i fie scut chiar acum!
-----------------------------------
Hotărârea numarul unu: Voi trăi dedicat lui Dumnezeu.
Hotărârea numarul doi: Dacă nimeni altcineva nu va face asta, eu tot o voi face!
-----------------------------------
Trezirea nu este altceva decât coborârea subită a Duhului Sfânt peste oameni, luându-le ochii de la ei înşişi şi îndreptându-i asupra Fiului Lui Dumnezeu.
-----------------------------------
Simpla considerare a faptului că Dumnezeu este Dumnezeu poate fi suficientă pentru anularea oricărei obiecţii şi a oricărei opoziţii faţă de domnia suverană a Lui Dumnezeu.
