R. Albert Mohler Jr. către cei ce vor să predice…

De la prelegerile foarte filozofice ţinute de oxfordişti până la gândurile inconsistente ale diaconului de rând, toate trec în bisericile evanghelice româneşti drept “predici”.

Să fie oare chiar toate potrivite pentru amvoanele sfinte ale lui Cristos? Ce este predicarea? Există oare o predica “standard” sau o reţetă înspre predicarea adevărata? Sau este acest aspect doar o chestiune de preferinţă?

Preferinţa a fost exprimată şi când Michael Jackson şi-a avut fanii lui, Diego Maradona îşi are fanii lui şi Prezidenţiabilii noştrii îşi au fanii lor. Tot aşa unii sunt ai lui Chifa, alţii ai lui Apolo, alţii ai lui Pavel. Unii îl iubesc şi îl poartă în rugăciuni pe Paul Washer alţii evită să îi pomenească numele.

N-am să pomenesc nume de predicatori români sau de blogări evanghelici ca să nu stârnesc pasiuni “mai puţin sfinte” în rândul cititorilor. Un profesor drag mie, în loc să spună “persoanele de faţă se exclud” spune “persoanele care se exclud nu sunt de faţă”.  Cine se simte cu musca pe căciulă să îndrăznească a se pocăi!

Albert Mohler spune în puţine cuvinte ceea ce alţii se chinuie să scrie în sute de pagini. Nu puţini diaconi de rând şi chiar multicei oxfordişti predică un semn de întrebare (???) din texte ce conţin semne de exclamare (!!!). Nu puţini sunt cei ce lasă nepredicate texte care condamnă păcatul. De ce? De ce să avem dialog despre păcate groaznice în loc să fugim de orice ni se pare a fi rău?

R. Albert Mohler Jr. este doctor în teologie sistematică şi istorică, preşedinte al Southern Baptist Theological Seminary. Invitat frecvent la emisiuni precum Larry King Live (CNN) şi membru al Alliance of Confessing Evangelicals este descris de conaţionalii săi ca fiind “one of the nation’s leading theologians and cultural commentators” sau ca “having the brains of Erasmus and the courage of Luther”.

[post tenerbras] de la multe amvoane adă Doamne [lux]!

neprihănire înşelătoare

Iată, eu Pavel, vă spun că, dacă vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic.

Galateni 5:2

Sunt din ce în ce mai mulţi creştini care trăiesc sub robia faptelor bune. Aceştia consideră că în momentul în care se opresc din a face fapte mântuirea lor e pusă la îndoială.

Astfel că în mintea lor este un fel de ping-pong al ideilor şi gândurilor – sunt mântuit sau nu sunt mântuit. Unii merg mai departe şi joacă partida a doua sunt mântuit iar când nu mai sunt fapte nu mai sunt mântuit.

Se confruntă astfel cu o învăţătură şi doctrina defectuoasă despre mântuirea pe care o avem în Hristos şi pentru unii, care sunt creştini adevăraţi, gândurile pe care le aminteam sunt un adevărat chin.

De ce se confruntă creştinii cu aşa ceva?

Un răspuns este pentru că aşa au primit Evanghelia. Mă refer la cei care sunt regeneraţi cu adevărat de Duhul Sfânt pentru că unul nenăscut din nou nu va fi îngrijorat de mântuirea lui ci se va încrede în ceea ce a făcut odată.

Nu spun, din nou, că ei nu sunt mântuiţi ci prin faptul că li s-a cerut insistent un răspuns fizic la lucrarea autentică a Duhului Sfânt, li s-a imprimat în creier că ei trebuie să presteze ceva exterior ca exerciţiu al mântuirii, o rugăciune, un ridicare de mâna sau o înaintare spre altar.

Apropo de asta, eu cred că, un om atins de puterea Duhului nu-i trebuiesc rugăminţi fierbinţi făcute pentru a înainta spre altar ci va face lucrul ăsta sărind de la balcon dacă e nevoie. Asta ca o paranteză.

Un om care a primit aşa Evanghelia: trebuie să răspuns cu un act fizic, până să îi lumineze cineva mintea va trăi mereu sub presiunea nevoii de a face fapte nu pentru că el vrea şi îi place să le facă ci pentru că trebuie.

Mulţi creştini sunt nesatisfăcuţi, apăsaţi, fără vlagă şi bucurie pentru că nu sunt mulţumiţi de neprihănirea pe care şi-o îndeplinesc. Sunt aşa pentru că ei îşi stabilesc anumite standarde pe care nu le pot îndeplini.

Dragii mei, neprihănirea noastră este Isus Hristos! Neprihănirea noastră este în ceruri şi nu poate fi atacată, luată sau furată de cineva. Neprihănirea noastră este veşnică, nepieritoare şi netrecătoare pentru că este Isus Hristos.

Ce a trebuit împlinit, a fost împlinit de Hristos. Noi trăim în ceea ce Hristos a făcut, umblăm în urma paşilor Lui, luptăm dar nu nefericiţi, ne ostenim dar nu suntem dezorientaţi ci ne conformăm chipului lui Hristos în odihna pe care o avem în El şi prin puterea Duhul Său.

Este adevărat, faptele sau îndeplinirea neprihănirii înaintea Tatălui sunt o dovadă a mântuirii primite, dar aceasta este o altă discuţie, pentru alt post.