Căutând fericirea [2]

Matei 5:3 Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!
Matei 5:4 Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!
Matei 5:5 Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!
Matei 5:6 Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!
Matei 5:7 Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!
Matei 5:8 Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!
Matei 5:9 Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!
Matei 5:10 Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor!
Matei 5:11 Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!
Matei 5:12 Bucuraţi-vă şi înveseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii, care au fost înainte de voi.

Fericirile, ca întreg, sunt un set de paradoxuri pentru gândirea firească. Ele sunt ca şi cum ai arunca apă îngheţată pe un foc învăpăiat, entuziasmul impur care era aprins pentru o împărăţie a plăcerilor trupeşti şi a cuceririlor triviale. Desigur că Isus a intenţionat să-i cearnă pe cei a cărui apetit pentru plăceri carnale era aprins.

Departe de a fi un ucigător de bucurie cosmic de care mulţi îl acuză pe Dumnezeu a fi, El doreşte să salveze oamenii de starea tragică de cădere, de a le da putere să I se supună şi de a-i face fericiţi. Într-un fel, fericirea este mizerie, suferinţă şi sărăcie, cu un alt nume.

Isus învaţă că mizeria îndurată pentru un motiv drept şi în modul corect este cheia spre fericire. Acest principiu de bază sumarizează fericirile. Pentru un om natural sau creştin carnal, aşa fericiri sună mai mult a mizerie doar că li s-a dat un alt nume.

Părinţii bisericii, notabil Sfântul Ambrozie găseşte în fericiri nu o listare aleatorie de atitudini morale, ci o ordine, o secvenţă logică în care calea dezvoltării vieţii spirituale este dată de Domnul Isus. Fiecare din aceste virtuţi este necesară pentru a o produce pe cealaltă, prima fericire este şi prima ca importanţă fără de care celelalte nu pot fi primite.

Martyn Lloyd Jones propune următoarea ordine. Primele trei fericiri vizează nevoile noastre, conştientizarea acestor nevoi – a fi sărac în duh, a plânge din cauza păcătoşeniei şi a fi blând ca rezultat al înţelegerii reale a naturii sinelui.

Apoi urmează măreaţa afirmaţie cu privire la împlinirea nevoii de către Dumnezeu – după ce ne-am înţeles nevoia, flămânzim şi însetăm, pentru ca apoi Dumnezeu să vină cu minunatul răspuns că vom fi pe deplin satisfăcuţi.

De aici însă vedem începutul sau rezultatul acelei satisfacţii, devenim milostivi, cu o inimă curată şi împăciuitori. Apoi, urmează rezultatul tuturor acestora: prigonirea din pricina dreptăţii.