Căutând fericirea [8]

Matei 5:8 Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!

A şasea fericire aduce o puternică similaritate cu Psalmul 24:3-4 unde LXX face referire, ca şi textul prezent, la cei curaţi cu inima care vor urca pe muntele Domnului şi vor sta în locul Lui sfânt.

Sfântul Augustin spune: „Lasă un om să facă toate care au fost spuse până aici şi inima îi va fi curată” iar Sfântul Leo cel mare spune: „Şi ce înseamnă să fii curat în inimă dacă nu practicarea acestor virtuţi despre care tocmai am vorbit?”.

Inima este considerată, nu doar aici, cel mai adânc locaş al fiinţei umane iar curăţirea ei înseamnă transformarea care face posibilă vederea lui Dumnezeu.[1]

Verbul grecesc pentru curat are varietăţi în utilizare şi fiecare are ceva de adăugat înţelesului acestei fericiri pentru viaţa creştină. Original înseamnă simplu curat şi ca exemplificare, era utilizat pentru hainele prăfuite dar care au fost spălate. A doua uzanţă este pentru cerealele care erau vânturate şi strecurate sau curăţate de toată pleava. A treia uzanţă este în compania adjectivului akeratos (poate fi utilizat pentru lapte sau vin nealterat de apă sau pentru metal care nu are adaosuri sau aliaje). De aceea înţelesul de bază al cuvântului curat este neamestecat, nealiat, nealterat.

Cu inima curată înseamnă integritate morală şi nu doar un ritual de curăţire[2] însă nu înseamnă doar domeniul moral al purităţii ci persoana care-L iubeşte pe Dumnezeu cu o loialitate neîmpărţită şi a cărei natură lăuntrică este în armonie cu profesiunea lui exterioară,[3] dar sinceritatea nu este îndeajuns prin ea însăşi ci oamenii la care se referă sunt acei care şi-au purificat sufletele prin ascultarea de adevăr.[4]

Inima nu este locul unde ne-am aştepta să găsim puritatea însă tocmai acolo Domnul Isus vrea puritate. Este un sens în care promisiunea făcută celor curaţi în inimă se împlineşte în această viaţă însă ea are şi un sens escatologic care va avea loc în viaţa care vine.[5]

Curat la inimă nu ar trebui să fie restricţionat la păcate sexuale ci denotă şi a iubi pe Dumnezeu cu toată fără o loialitate divizată şi a cărui natură lăuntrică corespunde cu mărturisirea exterioară. [6]

---

[1] Dmitri Royster, The Kingdom of God, St Vladimirs Seminary Press, 1993, p.28

[2] Craig L. Blomberg, The New American Commentary, Broadman Press, Nashville, 1992, p.100

[3] R. T. France, Matei, Scriptum, Oradea, 2008, p. 133

[4] William Hendriksen, Evanghelia după Matei, Reformatio, Oradea, 2006, 252

[5] Leon Morris, The Gospel According to Matthew, Inter-Varsity Press, Leicester, 1992, p. 104

[6] R.T. France, Matthew, Inter-Varsity Press, Leicester, 1990, p.111

Pentru cine a murit Hristos?

Dacă nu mă înşel, este al treilea post scris pe tema ispăşirii limitate – sper să nu devin enervant pentru nimeni abordând poate prea des acest subiect şi chiar dacă voi deveni, vreau să ne supunem adevărurilor lui Dumnezeu şi să le înţelegem.

Spurgeon afirmă cu tărie că nu calvinismul limitează ispăşirea lui Hristos ci arminianismul sau alte teorii ale răscumpărării – prezenta dezbatere e puternică şi e un alt argument pentru ispăşirea limitată.

Există diferite teorii despre răscumpărare. Toţi creştinii susţin căci Cristos a murit pentru răscumpărare, dar nu toţi creştinii învaţă aceeaşi răscumpărare. Noi avem păreri diferite atât despre natura ispăşirii, cât şi despre scopul acesteia.

De exemplu, arminienii susţin că Cristos, atunci când a murit, nu a murit cu intenţia de a mântui o anumită persoană; şi ei învaţă că moartea lui Cristos, în ea însăşi, nu a cauzat cu certitudine, mântuirea niciunui om. Ei cred căci Cristos a murit pentru a face posibilă mântuirea tuturor oamenilor, sau, adăugând o faptă a lui, orice om care doreşte o poate obţine pentru a avea viaţa veşnică; în consecinţă, ei sunt obligaţi să susţină că dacă voinţa omului nu se predă voluntar harului, atunci ispăşirea lui Cristos ar fi zadarnică. Ei spun că nu a existat nici o particularitate sau individualitate în moartea lui Cristos. Conform lor, Cristos a murit atât pentru Iuda din iad, cât şi pentru Petru care s-a urcat la cer. Ei cred că pentru cei care sunt trimişi în focul veşnic s-a făcut o răscumpărare reală şi adevărată, la fel ca şi pentru cei care stau înaintea tronului celui Preaînalt.

Noi nu credem aşa ceva, noi susţinem căci Cristos, atunci când a murit, a avut în vedere un scop, iar acel scop, cu siguranţă şi fără nici o îndoială, va fi îndeplinit.

Noi măsurăm scopul morţii lui Cristos pe baza efectului ei. Dacă ne întreabă cineva: „Ce a dorit să împlinească Cristos prin moartea Sa?” noi răspundem tot printr-o întrebare: „Ce a făcut Cristos, sau ce va face El prin moartea Sa?” Fiindcă noi spunem că măsura efectului dragostei lui Cristos este măsura scopului ei.

Noi nu ne putem înşela raţiunea astfel încât să gândim că intenţia Atotputernicului Dumnezeu poate fi zădărnicită sau că scopul unui asemenea lucru măreţ, cum este ispăşirea, poate cumva să nu fie dus la îndeplinire.

Noi susţinem – şi nu ne este teamă să spunem, deoarece aşa credem – că Cristos a venit în lumea aceasta cu intenţia de a mântui „o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni” şi noi credem că, drept rezultat, fiecare persoană pentru care El a murit, trebuie, fără umbră de îndoială, să fie curăţită de păcat şi să stea, spălată în sânge, înaintea tronului Tatălui.

Măreţia răscumpărării lui Cristos poate fi măsurată prin INTENŢIA PLANULUI EI. El Şi-a dat viaţa ca „răscumpărare pentru mulţi.” Trebuie din nou să mă întorc la acest punct controversat.

Deseori ni se spune (adică acelora dintre noi care suntem porecliţi calvinişti. . .), că limităm ispăşirea lui Cristos, fiindcă spunem căci Cristos nu a făcut o ispăşire pentru toţi oamenii, astfel, toţi ar fi mântuiţi. Acum, replica noastră este aceasta, că nu noi o limităm, ci oponenţii noştri.

Arminienii spun: Cristos a murit pentru toţi oamenii.Întrebaţi-i ce înţeleg ei prin aceasta. A murit Cristos astfel încât să asigure mântuirea tuturor oamenilor? Ei spun: „Nu, bineînţeles că nu.” Apoi le punem următoarea întrebare: „A murit Cristos astfel încât să asigure mântuirea vreunui om în particular?” Ei răspund: „Nu.” Ei sunt obligaţi să admită acest lucru dacă doresc să rămână consecvenţi. Ei spun: „Nu, Cristos a murit ca orice om să fie mântuit, dacă” – şi apoi urmează anumite condiţii ale mântuirii.

Noi spunem atunci, întorcându-ne la vechea afirmaţie – Cristos nu a murit ca să asigure, fără îndoială, mântuirea nimănui, nu-i aşa? Tu trebuie să spui: „Nu” eşti obligat să răspunzi astfel, fiindcă tu crezi că chiar şi după ce un om a fost iertat, încă poate cădea din har şi pieri. Acum, cine este acela care limitează moartea lui Cristos? Păi, tu. Tu spui că Cristos nu a murit astfel încât să asigure în mod infailibil mântuirea nimănui. Ne pare rău, dar atunci când spui că noi limităm moartea lui Cristos, noi răspundem: „Nu, iubite domn, ci tu o limitezi.” Noi spunem căci Cristos a murit în aşa fel încât să asigure în mod infailibil mântuirea unei mulţimi pe care nici un om nu o poate număra, care, prin moartea lui Cristos nu doar pot fi mântuiţi, ci sunt mântuiţi, trebuie să fie mântuiţi şi nu pot în nici un fel fi altceva decât mântuiţi. Poţi rămâne la ispăşirea ta, şi chiar să ţi-o păstrezi. Noi niciodată nu vom renunţa la a noastră pentru a ta.

Charles H. Spurgeon