Pedeapsa radicala

“…măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte…”

Ce-ar fi dacă i-aş spune cuiva: “Crezi că neascultarea de părinţi merită pedeapsa cu moartea?” Câţi mi-ar răspunde cu da? Dacă aş spune că invidia merită execuţia, câţi ar fi de acord cu mine?

Pare ceva radical, nu-i aşa? Vedeţi deci cum ar fi primită învăţătura lui Pavel în societatea de azi. Dar Pavel face aici o afirmaţie uluitoare.

El spune că noi ştim că aceste lucruri sunt vrednice de moarte. Nu vom recunoaşte acest lucru nici în ruptul capului.

Dar trebuie să ştim la rădăcina fiinţei noastre că orice păcat împotriva lui Dumnezeu, indiferent cât de mărunt ar părea în această lume în comparaţie cu altele mai grave, orice încălcare a Legii lui Dumnezeu este vrednică de moarte.

Pentru că, aşa cum am spus de o sută de ori, fiecare păcat, chiar cel mai mic păcat comis împotriva lui Dumnezeu, e un act de trădare cosmică.

E un act prin care ne răzvrătim împotriva Celui neprihănit şi prin care declarăm autonomia propriilor noastre voinţe în faţa Legii Sale.

Este, într-un cuvânt, o stricare şi o desfigurare a universului Său. Suntem cei mai răi vandali din acest univers pentru că desfigurăm caracterul lui Dumnezeu prin felul în care păcătuim şi ne răzvrătim împotriva Lui.

Iar Pavel ne spune, ştiţi că dacă Dumnezeu vă judecă după standardul neprihănirii Sale, în conformitate cu standardul Legii Sale, nu meritaţi altceva decât execuţia.

Înţelegeţi ce spune Pavel aici? El nu ne spune doar că e adevărat că merităm pedeapsa cu moartea. El ne spune că noi ştim că merităm pedeapsa cu moartea.

sursa

Inabilitatea omului depravat [6]

Ceea ce face omul să fie total depravat este din cauza a ceva ce se află adânc înrădăcinat în natura lui: din cauza încăpăţânării voinţei umane, din cauza înţelegerii întunecate şi din cauza conştiinţei doborâte de căderea în păcat.

Cred că nu este greşeală mai grosolană făcută de teologi decât aceea când spun oamenilor despre conştiinţa că este reprezentantul lui Dumnezeu în suflet şi că este una din acele puteri care îşi păstrează demnitatea veche şi stă dreaptă în mijlocul căderii celorlalte.

Fraţii mei, când omul a căzut în grădină, natura umană a căzut în întregime. Nu a fost nici măcar un singur stâlp în templul naturii umane care să stea drept.

Este adevărat, conştiinţa nu a fost distrusă. Stâlpul nu a fost sfărâmat. A căzut, şi a căzut într-o bucată, şi aici el stă singur – cea mai măreaţă rămăşiţă a lucrării perfecte a lui Dumnezeu în om.

Bucuria credinţei

Întotdeauna credinţa adevărată va genera bucurie. Bucurie reală. Toată lumea tânjeşte după bucurie – problema cu care ne întâmpinăm este că noi căutăm bucurie în altă parte decât acolo unde am putea s-o găsim deplin.

Deficienţa noastră majoră este că nu Îl credem pe Dumnezeu pe cuvânt că El poate să ne dea satisfacţia supremă a sufletului şi că doar în El putem să ne găsim negrăita bucurie şi deplina plăcere.

Dumnezeu primeşte gloria atunci când noi suntem cel mai mult satisfăcuţi în El.  Acestea două merg întotdeauna împreună.

Dacă bucuria credinţei noastre există şi în înstristări atunci declarăm că întristările nu sunt vrednice de atenţia noastră ci Dumnezeu este atât de preţios încât chiar şi în necazuri noi ne găsim plăcerea doar în El.

Putem vorbi despre 3 nivele ale bucuriei:

1. Noul gust spiritual pentru slava lui Dumnezeu, gust creat de Duhul în momentul naşterii din nou când înţelegem că Dumnezeu merită toată cinstea, supunerea şi slujirea noastră chiar de ar fi să mergem în iad.

2.Tulpina credinţei care se întinde în mod activ după tot ce este Dumnezeu pentru noi în Hristos. Este căutarea aceea continuă şi mereu accentuată după Dumnezeu şi dorinţa de a cunoaşte măreţia bogăţiilor lui Hristos.

3. Rodul bucuriei zilnice (Romani 15:13) aici bucuria şi pacea se revarsă din credinţă spre toate domeniile vieţii. Bucuria nu este doar la un moment crucial din viaţa noastră când Îl întâlnim – ea se revarsă necontenit în fiecare aspect al vieţii.

 

De ce să te trezeşti dimineaţă…

Jonathan Edwards respecta un program de studiu extrem de riguros şi era de părere că Hristos a poruncit trezirea de dimineaţă prin faptul că s-a ridicat din mormânt dis de dimineaţă.

John Piper

carismatic şi (sau) baptist

În ultimii zeci de ani am fost martori la două mişcări radicale care au avut un extraordinar potenţial de răspândire.

Este vorba despre mişcarea care pune accentul pe doctrină, predicarea expozitivă şi fidelitatea totală faţă de Scriptură şi mişcarea carismatică, centrată pe botezul cu Duhul Sfânt şi darurile Duhului Sfânt, pe spiritul puternic al călăuzirii personale şi cutezanţa libertăţii în închinare.

Punctele slabe ale bisericilor reformate au fost deseori tradiţionalismul, lipsa de evanghelizare şi mulţumirae pe care o găseau într-o doctrină sigură, recunoscută în mod sincer de către toţi.

Punctele slabe ale carismaticilor au fost îngăduinţa de sine iar câteodată, indulgenţa faţă de plăcerea pe care o găseau în “experienţă”, lipsa de interes pentru doctrină şi naivitatea în politica bisericii.

ce pierzi şi ce suferi

Tragedia nu constă în ceea ce suferi ci în ceea ce pierzi

Sumner Wemp

Incapacitatea umană [5]

Pentru cei care, poate, nu au prins de la început toată discuţia – acest post este al 5  - lea post din seria posturilor depravarea totală. Fac un rezumat despre ce nu înseamnă şi ce înseamnă depravarea totală:

• nu se referă la nici un defect fizic
• nu implică nici o lipsă mentală
• se află adânc în natura omului
• se află in încăpăţânarea voinţei umane
• înţelegerea este întunecată

3. În acest post afirmăm că afecţiunile, care constituie o foarte mare parte din om, sunt depravate.

Omul, aşa cum este, înainte de a primi harul lui Dumnezeu, iubeşte totul şi orice mai presus de lucrurile spirituale.

Omoară-te cu munca

Omorâţi-vă muncind apoi rugaţi-vă să primiţi din nou viaţă.

Charles H. Spurgeon

Plini de Duhul (1)

Aşa trebuie să arate un creştin: şi noi am primit din plinătatea Lui şi har după har (Ioan 1:16).

El este acel om care a primit ceva din plinătatea lui Hristos şi continuă să o primească din belşug.

Avem nevoie de plinătatea Lui în calitate de creştin dar mai ales datorită vremurilor în care trăim.

Dacă noi nu primim ceea ce El a făcut posibil – este o insultă la adresa lui Dumnezeu.

Trebuie să avem în minte aceste două aspecte: stările şi nevoile personale dar mai ales starea celor din jurul nostru.

luxul de a nu fi îngrijorat

Noi avem luxul să nu ne îngrijorăm … avem luxul de a fi bucuroşi chiar flămânzind..

a friend of mine

De ce convertirea e importantă?

În acest post voi arăta de ce convertirea este atât de importantă şi de ce este ea accentuată de către evanghelici.

Voi arăta şase adevăruri cruciale care rezumă nevoia noastră şi împlinirea ei de către Dumnezeu contrar părerilor actuale potrivit cărora omul este Factorul decisiv şi decizional în convertire.

Convertirea implică pocăinţă şi credinţă (Fapte 11:18 şi 14:27) şi ea este un dar de la Dumnezeu în ciuda obiecţiilor cu privire la această afirmaţie (Fapte 11:18, 5:31, 14:27, 16:14, 13:48).

Convertirea este un dar pentru că omul firesc, natural este orb, împietrit, mort şi astfel Evanghelia ne dă un dar – ea e un miracol.

1.Dumnezeu ne-a creat pentru slava Sa (Isaia 43:6-7) Tot ce se întâmplă în viaţă începe cu Dumnezeu.

comentate (1)

Tăcerea e mai de preţ decat 1000 de cuvinte înnodate în apucături fireşti

Dacă eşti la fel de plin cum erai înainte, atunci crucea nu a făcut NIMIC în tine.

Cu ceea ce câştigi oamenii, spre aceea îi câştigi.

Claudiu

timpul şi eternitatea

Nu poţi omorî timpul fără să răneşti eternitatea.

Sumner Wemp

Să ieşim afară!

Moartea Fiului lui Dumnezeu este absolut unică prin efectele ei. Nu spune: pentru că a murit pentru noi de aceea putem trăi o viaţă fără suferinţă, fără insulte şi pericole, ci tocmai invers.

Suferinţa lui Isus este temelia ieşirii noastre cu EL şi a purtării ocării, aşa cum a purtat-o El.

De aceea şi Isus, ca să sfinţească … a pătimit dincolo de poartă. Să ieşim dar afară din tabără la El, şi să suferim ocara Lui. (Evrei 13:12-13)

Afară din tabără înseamnă „în afara graniţelor siguranţei şi ale comfortului”. Afară din tabără se află „celelalte oi”, care nu sunt din turma aceasta.

Afară din tabără sunt locurile şi oamenii la care ne va costa  să putem ajunge şi pentru care ni se vor cere mai sacrificii.

John Wesley după ce a petrecut o noapte cu nişte prizonieri care urmau să fie decapitaţi şi după ce le-a predicat Evanghelia iar Dumnezeu i-a născut din nou, declara

Toţi prizonierii condamnaţi au fost convertiţi. Şi erau atât de convertiţi că putea să-şi privească moartea în faţă (fără o perioadă lungă de „ucenicie”) şi să-şi dea viaţa încredinţaţi că Hristos îi va primi. Ei nu sufereau în numele dreptăţii, dar aceeaşi putere era la lucru pentru a-i susţine.

Dumnezeu binecuvântează munca noastră atunci când ne părăsim siguranţa, comfortul şi ofertele irezistibile ale lumii care se războiesc în defavoarea lui Hristos.

Incapacitatea umană [4]

În ultimul post din seria depravarea totală am subliniat că omul nu poate să se întoarcă la Hristos din cauza încăpăţânării voinţei sale.

În postul acesta voi accentua un alt impediment care vin din partea omului împotriva propriei sale mântuiri.

2. Din nou, nu doar că voinţa este incapatanata, ci înţelegerea este întunecată. Pentru aceasta avem dovada scripturala bogată.

Nu fac acum doar simple afirmaţii, ci  exprim clar doctrine învăţate cu autoritate in Sfintele Scripturi şi ştiute în conştiinţa fiecărui creştin – că înţelegerea omului este atât de întunecată încât el prin nici un mijloc nu poate să înţeleagă lucrurile lui Dumnezeu până când nu îi este dechisă înţelegerea.

Omul este prin natura orb în interior. Crucea Lui Hristos, încărcată cu glorii şi strălucind de atracţii niciodată nu îl atrag, pentru că el este orb şi nu îi poate vedea frumuseţile. Vorbeşte-i despre minunile creaţiei.

Putem birui ispita?

Am găsit acest post în drafts. Un om bine organizat ar şti de ce a fost acolo salvat, eu nu ştiu deocamdată.

Oricum, pentru mine au fost încurajatoare ideile de mai jos.  E o binecuvântare să ştii că poţi birui ispitele şi că nu trebuie să falimentezi şi să te deprimi mereu din cauza eşecurilor repetate.

Diavolul atacă intelectul. Diavolul e filozof şi foloseşte mijloace retorice. Diavolul vrea să te mintă şi să te amăgească cu discursurile lui amăgitoare.

1. Nu va exista niciodată o ispită cu care nu s-au confruntat şi alţii (1 Petru 5:8-9)

2. Nu a existat niciodată o ispită pe care cineva să n-o fi biruit

3. Nu va exista niciodată o ispită peste care să nu putem trece (1 Cor 10:13)

R. Wurmbrand – despre suferinţă

Este prea greu să te pregăteşti pentru ea atunci când comuniştii te-au închis. Îmi amintesc de ultima mea lecţie pentru cei care urmau să fie confirmaţi, ţinută înainte de a părăsi România.

Într-o dimineaţă de dumincă am dus un grup de 10-15 băieţi şi fete nu la biserică, ci la grădina zoologică. În faţa cuştilor de lei le-am spus:

Înaintaşi voştri în credinţă au fost aruncaţi în faţa unor astfel de animale sălbatice din cauza credinţei lor. Să ştiţi că şi voi va trebui să suferiţi. Voi nu aţi fost aruncaţi la lei, dar veţi avea de-a face cu oameni care vor fi mai răi decât leii. Hotărâţi-vă acum şi aici dacă vreţi să-I promiteţi credinţă lui Hristos.

Aveau lacrimi în ochi când au spus: Da.

Incapacitatea umană [3]

Suntem la al 3 lea post despre depravarea totală – mesaj predicat de  Spurgeon. Postul acesta urmează celui de aici.

Să intrăm puţin mai adânc în subiect si încerc să vă arăt în ce constă această inabilitate a omului, în detalii mai amănunţite.

1. În primul rând se află in încăpăţânarea voinţei umane.

‘Oh’, spune arminianul, ‘oamenii pot fi salvaţi dacă ei vor’. Noi răspundem, ‘Dragul meu domn, toţi credem asta. Dar exact dacă ei vor este dificultatea.

Noi afirmăm că nici un om nu va veni la Hristos dacă nu este atras. Nu, nu noi afirmăm asta, ci Hristos Însuşi o declară – ‘Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveti viaţa!’

Atâta timp cât acest ‘nu vreţi să veniţi’ rămâne înscris în Sfânta Scriptură, Hristos nu va fi adus să creadă în oricare doctrină a libertaţii voinţei umane.’

Este ciudat cum oamenii, când vorbesc despre voinţa liberă, vorbesc despre lucruri pe care ei nu le inţeleg deloc. ‘Acum’ spune cineva, ‘cred că oamenii pot fi salvaţi dacă ei vor.’

Dragul meu domn, nu asta este deloc întrebarea. Întrebarea este, sunt oamenii vreodată găsiţi voind in mod natural să se supună termenilor de umilinţă ai Evangheliei Lui Hristos?

Noi declarăm, bazaţi pe autoritatea Scripturii, că voinţa umană este într-un mod atât de disperat fixată în răutate, atât de depravată şi atât de înclinată spre tot ce este rău – încât fără influenţă puternică, supranaturală, irezistibilă a Duhului Sfânt, nici o voinţă umană nu va fi vreodată constrânsă înspre Hristos.

Voi răspundeţi că oamenii uneori vor, fără ajutorul Duhului Sfânt. Eu răspund – aţi întâlnit vreodată o persoană care a vrut?

Am conversat cu nenumăraţi şi sute, nu, mii de creştini de diferite păreri, tineri si bătrâni – dar nu mi-a fost niciodată dat să mă întâlnesc cu unul care să poată afirma că el a venit la Hristos prin sine însuşi, fără să fie atras.

Mărturisirea universală a tuturor credincioşilor adevăraţi este aceasta – ‘Ştiu că dacă Isus Hristos nu m-ar fi căutat pe când rătăceam ca un străin departe de turma lui Dumnezeu, chiar acum aş rătăci departe de El – la distanţă de El – şi iubind mult acea distanţă. ‘

De comun acord, toţi credincioşii afirmă adevărul că oamenii nu vor veni la Hristos până când Tatăl care L-a trimis pe Hristos nu îi atrage.

moartea lui Hristos ca substituire şi model

„dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni”

Suferinţa lui Isus a fost o necesitate divină pe care El a trebuit să o împlinească (Marcu 10:45, Marcu 8:31, Luca 17:25)

Greşeala ar fi ca noi să spunem că din moment ce Hristos a murit în locul nostru, noi nu mai trebuie să murim pentru alţii.

Hristos a murit pentru noi ca noi să nu mai murim pentru păcat, NU ca să nu ne mai dăm viaţa pentru alţii.

Chemarea la suferinţă împreună cu Hristos nu este chemarea de a ne purta păcatele aşa cum le-a purtat El, ci este cheamarea de a iubi aşa cum a iubit El.

Modelul pe care-l urmăm nu este ispăşirea, ci dragostea şi durerea. Substituirea este baza imitaţiei, şi nu invers. Noi nu ne câştigăm iertarea suferint ca şi Isus.

Suntem liberi să iubim ca Isus pentru că păcatele ne sunt iertare. Datorită suferinţei Lui pentru noi, putem suferi ca El. Aceasta estechemarea voastră.

Această chemare nu se adresează doar sclavilor, ci tuturor creştinilor. Felul în care Hristos a trăit, a suferit şi a murit ne cheamă să arătăm prin viaţa noastră supremaţia dragostei Lui trăind la fel ca El (1 Petru 2:22-23)

Proconsul pocăit(i)?

Bineînţeles,  creştinismului modern relevant îi prieşte orice fel de pont pentru satisfacerea nevoii pieţii lumeşti şi care îl împodobeşte ca pomul de crăciun cu tot felul de zorzoane inutile dar care fac mediul ambiant mai asemănător cu poftele personale.

Nu ştiu cât de bine primită a fost vestea, în rândul evanghelicilor, că Proconsul s-a convertit într-una din bisericile neoprotestante româneşti şi nici nu am să caut să aflu asta.

Interviul luat de TC probabil că poate face vreo câteva inimi fără putere să bată mai repede, eu voi face câteva observaţii cu privire la afirmaţiile din interviu sau nişte păreri obiective:

1. Ei afirmă că s-au întors la Domnul pentru că a ales El. Afirmaţie corectă din punct de vedere doctrinar.  Mă tem că răspunsul scurt trădează ceva ce refuz să comentez. Motivele însă le găsesc în tot interviul care urmează. Doar unul este precizarea de la părerea nr. 3