O rugăciune care, la modul cel mai serios, îmi irită sufletul este cea care conţine astfel de formulări: “Doamne dacă te-am supărat anul acesta…” Este o rugăciune pe care o auzim în special la sfârşit de an.

În rugăciunea aceasta nu este o eroare pe care au depistat-o teologii; este o eroare cu care mulţi creştini sunt înşelaţi, este păcatul acela care ne fură şansa pocăinţei, a mărturisirii şi a unei conştiinţe curate, păcatul care ne face să credem şi să spunem că nu avem păcat.

Ipoteza rugăciunii este pusă extrem de prost şi dovedeşte o ignoranţă dezvoltată în pământul fertil al unei false credinţe. Cuvântul “dacă” nu ar trebui niciodată să fie utilizat în rugăciunea de mărturisire a păcatului.

Pentru că se obişnuieste ca la sfârşit de an să se facă “bilanţul spiritual” şi creştinii obişnuiesc să-şi mărturisească păcatele, unii ca să fie în rând cu lumea şi ca să nu sară din tradiţie, dar pentru că nu sunt convinşi că sunt păcătoşi, utilizează acest cuvânt “dacă”.

Dacă în mărturisirea noastră există rezervă sau înşelăciune, încercând să facem să pară că „n-avem păcat” sau că nu am păcătuit chiar aşa mult pe cât pare, suntem încă vinovaţi de neîncredere faţă de Dumnezeu şi Îl facem mincinos.

A mărturisi înseamnă a spune aceleaşi lucru, a agreea, a admite. Când ne mărturisim păcatele suntem de acord cu Dumnezeu şi cu comunitatea că sunt păcate.

Atâta timp cât trăim pe această planetă îmbâcsită şi poluată de păcat putem mărturisi fără să folosim lupe spirituale pentru detectarea păcatului, că avem încă o natură pervertită şi păcătoasă cu care avem de furcă în fiecare clipă din viaţa noastră.

Cred că un motiv pentru care Dumnezeu ne lasă să eşuăm uneori este tocmai pentru ca să nu fim ispitiţi să spunem “dacă”.

Nu a existat niciodată un moment în viaţă când să-L fi iubit pe Dumnezeu cu toată inima, sufletul şi puterea aşa că nu mai trebuie să punem sub masca perfidă a probabilităţii păcatul şi să ascudem insensibilitatea faţă de păcat – trădată de modul indiferent, nepăsător şi uşuratic în care l-am privit şi tratat.

Mai bine să nu mă fi născut decât să le predic acestor oameni cu nepăsare sau să ascund vreunul din adevărurile Stăpânului meu.

Mai bine să fi fost un diavol decât să predic jucându-mă cu uşurinţă cu Cuvântul lui Dumnezeu şi să lucrez astfel la ruinarea sufletelor oamenilor.

Culmea ambiţiei mele este să fiu curat de sângele tuturor oamenilor. Să pot să spun când mor ca şi George Fox: Sunt curat, sunt curat, aceasta ar fi aproape tot ce îmi doresc.

Dac-ar exista o singură rugăciune pe care să o pot rosti înainte de a muri, ar trebui să fie: Doamne, trimite-Ţi oamenii bisericii plini cu Duhul şi cu foc.

Dă fiecarei confesiuni asfel de oameni şi progresul ei va fi mare; nu le da astfel de oameni, trimite-le domni de la colegiu, foarte rafinaţi şi cu o învăţăură profundă dar cu puţin foc şi puţin harm, câini surzi care nu pot să latre şi îndată acea confesiune va merge spre declin.

Un predicator ar trebui să ştie că are cu adevărat Duhul Sfânt şi că, atunci când vorbeşte, există o putere asupra lui care îl face să poată vorbi aşa cum Dumnezeu doreşte ca el să vorbească, altfel, ar trebui să coboare imediat de la amvon; nu are nici un drept să rămână acolo. Nu a fost chemat să predice adevărul lui Dumnezeu.

Odată când Whitefield a predicat în biserica lui Grimshaw, acesta l-a întrerupt cu cuvintele: Frate Whitefiled, nu-i măguli, mă tem că jumătate din ei merg cu ochii deschişi.

Când cuvântul lui Dumnezeu converteşte un om, îi ia disperarea, dar nu-i ia pocăinţa.

Adevărata convertire îi dă omului iertarea, dar nu-l face să se îngâmfe.

Adevărata convertire îi dă omului o pace perfectă, dar nu-i opreşte progresul.

Adevărata convertire îi dă omului siguranţă, dar nu-i permite să nu vegheze.

Adevărata convertire îi dă omului putere şi sfinţenie, dar nu-l lasă niciodată să se laude.

Adevărata convertire armonizează toate datoriile vieţii creştine, echilibrează toate datoriile, sentimentele, speranţele şi bucuriile.

Adevărata converite îl face pe om să trăiască pentru Dumnezeu. El face totul pentru slava lui Dumnezeu – fie că mănâncă, fie că bea sau orice altceva ar face.

Adevărata convertire îl face pe om să trăiască înaintea lui Dumnezeu. El doreşte să trăiască tot timpul ca şi când ochii lui Dumnezeu îl văd şi se bucură că Dumnezeu îi vede.

Şi un astfel de om ajunge să trăiască cu Dumnezu. Are o părtăşie binecuvântată cu El; vorbeşte cu El cum vorbeşte un om cu prietenul Lui.

Auzim foarte des afirmaţii ca aceasta: Dă-i inima ta lui Isus, afirmaţie care pe lângă faptul că nu foloseşte terminologie biblică este nebiblică în înţelesul ei.

Când foloseşti o astfel de lozincă, tinzi să crezi că-i faci un favor lui Dumnezeu şi că Dumnezeu într-un fel ar fi favorizat să aibă parte de ea şi este o ticăloşie să crezi asta.

Singurul motiv pentru care Isus Hristos ar vrea o inimă depravată, plină de nelegiuri, poluată şi pervertită în toate cotloanele ei de păcat, îmbibată de fărădelegi, este pentru ca săp ia şi să ţi-o arunce. Ce ar putea să facă altceva Hristos cu o inimă ca a ta?

Ştiu că această expresie este utilizată des în predici şi că e populară dar asta nu ne garantează că e biblică. Inima ta, în starea ei naturală, nu i-ar fi de folos decât diavolului.

Scriptura (Ezechiel 36:26) vorbeşte despre Dumnezeu ca fiind Dătătorul şi Cel care schimbă inima – tu ai nevoie de o inimă nouă şi nu Dumnezeu are nevoie de inima ta poluată.

Într-un alt sens, inima ta şi tot ce ai tu aparţine deja lui Dumnezeu şi Hristos este Domn peste inima ta fie că accepţi tu acest lucru, fie că nu, asta nu face nici un fel de diferenţă (decât pentru tine).

Există multe formulări false doctrinare care pur şi simplu Îl coboară pe Dumnezeu în ochii oamenilor şi Îl creionează ca fiind un Dumnezeu nevoiaş, bucuros când e băgat în seamă şi dependent de oameni – acesta este în cel mai simplu caz un idol dar nu Dumnezeul adevărat.

Dacă i-aţi “dat inima” lui Isus şi asta a însemnat convertirea voastră, cel mai bine ar prinde o regândire a realităţii naşterii din nou şi a convertirii.

Bineînţeles că unii vor încerca să spiritualizeze formularea şi s-o aproapie de “gândirea creştină” pentru a se potrivi vreunui concept biblic însă nu cred că are sens o astfel de sforţare.

Mă bucur să vă pot pune la dispoziţie un rezumat al scrierii lui Jonathan Edwards despre dovezile care arată că o lucrare aparţine Duhului lui Dumnezeu.

Am primit acordul editurii pentru a publica acest document şi pentru cei care aveţi posibilitatea recomand cu plăcere cartea, care se poate procura de la Editura Perla Suferinţei.

Îmi aduc aminte cu o ciudată prospeţime după atâta timp, de duminica seara când a predicat din textul: „Numele Lui va rămâne în veci”.

A fost un subiect care îl desfăta; a fost plăcerea lui cea mai mare să-L înalţe pe gloriosul său Mântuitor şi, în acea predică, părea să-şi reverse întregul suflet şi toată viaţa ca omagiu şi adorare înaintea milostivului Împărat.

Dar am crezut cu adevărat că va muri acolo, în faţa tuturor acelor oameni!

La sfârşitul predicii a făcut un efort extraordinar să-şi recapete vocea, dar aproape că nu mai putea vorbi şi ceea ce s-a putut auzi a fost doar o patetică peroraţie cu accente întrerupte: Să piară numele meu, dar Numele lui Hristos să rămână în veci! Isus! Isus! Isus! Încoronaţi-L pe El ca Domn peste toate! Nu mă veţi auzi spunând altceva.

Acestea sunt ultimile cuvinte pe care le spun în Exeter Hall. Apoi a căzut aproape leşinat în scaunul din spatele lui.

(Spurgeon cel uitat, p. 42)

Unii spun că trăiesc foarte aproape de Isus. Este un semn rău când oamenii vorbesc despre propriile lor realizări.

Mie-mi place să fiu împreună cu oamenii lui Dumnezeu din clasa mai de jos şi de felul celor care se luptă mai mult şi sunt mai necăjiţi.

Îmi place să fiu cu oamenii lui Dumnezeu care se luptă din greu cu păcatele, şi îndoielile, şi temerile.

Când îmi vorbesc fraţii mei superiori, îmi dau seama că nu găsesc multă plăcere în părtăşia lor, pentru că nu ştiu nimic despre experienţa lor minunată a absenţei conflictelor şi a izbăvirii complete de orice tendinţă păcătoasă.

Eu n-am trăit nici o zi în care să nu trebuiască să îmi plâng imperfecţiunile.

Vă spun solemn că discursul pe care l-am auzit recent despre perfecţiunea în fire provine din ignoranţa faţă de lege şi faţă de sine.

Copiii lui Dumnezeu păcătuiesc pentru că încă se află în trup. Dacă au o stare a inimii corecta se vor jeli din această cauză şi ea va fi povara vieţilor lor.

Oh, ce bine ar fi dacă ar putea trăi fără păcat! După aceasta oftează ei şi nu pot fi pe deplin mulţumiţi niciodată până nu ajung aici.

Ei nu se scuză spunând „nu pot fi perfect”, ci simt că incapacitatea lor este păcatul lor.

Ei privesc fiecare greşeală şi tendinţă spre păcat ca pe o vină dureroasă şi plâng din cauza ei de la o zi la alta.

Ar vrea să fie sfinţi aşa cum Hristos este sfânt. Au dorinţa aceasta dar nu ştiu cum să ducă la îndeplinire ceea ce doresc.

(Spurgeon cel uitat, p.236 – nota de subsol)

Unii spun că trăiesc foarte aproape de Isus. Este un semn rău când oamenii vorbesc despre propriile lor realizări.

Mie-mi place să fiu împreună cu oamenii lui Dumnezeu din clasa mai de jos şi de felul celor care e lutpă mai mult şi sunt mai necăjiţi.

Îmi place să fiu cu oamenii lui Dumnezeu care se luptă din greu cu păcatele, şi îndoielile, şi temerile.

Când îmi vorbesc fraţii mei superiori, îmi dau seama că nu găsesc multă plăcere în părtăşia lor, pentru că nu ştiu nimic despre experienţa lor minunată a absenţei conflictelor şi a izbăvirii complete de orice tendinţă păcătoasă.

Eu n-am trăit nici o zi în care să nu trebuiască să îmi plâng imperfecţiunile. Vă spun solemn că discursul pe care l-am auzit recent despre perfecţiunea în fire provine din ignoranţa faţă de lege şi faţă de sine.

Copiii lui Dumnezeu păcătuiesc pentru că încă se află în trup. Dacă au o stare a inimii corect se vor jeli din această cauză şi ea va fi povara vieţilor lor.

Oh, ce bine ar fi dacă ar putea trăi fără păcat! După aceasta oftează ei şi nu pot fi pe deplin mulţumiţi niciodată până nu ajung aici.

Ei nu se scuză spunând „nu pot fi perfect”, ci simt că incapacitatea lor este păcatul lor. Ei privesc fiecare greşeală şi tendinţă spre păcat ca pe o vină dureroasă şi plâng din cauza ei de la o zi la alta.

Ar vrea să fie sfinţi aşa cum Hristos este sfânt. Au dorinţa aceasta dar nu ştiu cum să ducă la îndeplinire ceea ce doresc.

(Spurgeon cel uitat, p.236 – nota de subsol)

După cum am făcut acum ceva timp o invitaţie, iar aici una detaliată, pentru a se traduce anumite materiale, aşa fac şi acum când am prins curaj pentru că s-a reuşit deja traducerea predicii lui Spurgeon despre Incapacitatea umană care se poate descărca oricând.

Următoarele materiale pe care doresc să le traducem sunt despre Persoana şi lucrarea Duhului Sfânt iar proiectul a demarat deja. Pentru oricine este interesat şi doreşte detalii poate să-mi adreseze întrebări la această adresa de e-mail: privlgate(arond)gmail(punct)com.

Doar o pagină tradusă valorează mult şi preţuiesc timpul oferit pentru aceasta. Nu ţin neapărat ca proiectul să fie făcut la foc automat ci după cum au timp cei care se vor angaja să traducă – nu există nici un fel de presiuni în acest sens.

Mulţumesc anticipat