Totuși există un caz în care oamenii care prind drag de rugăciune ajung să se roage degeaba. Sunt situații clare în care rugăciunea nu este de ajuns. O da, știu oameni care fac să pară că rugăciunea singură mută munții, ridică morții din morminte și cheamă lucrurile în ființă ca și cum ar exista deja. Dubios.

Când rugăciunea este DEGEABA?

Când te rogi ca oamenii să fie mântuiți dar nu mărturisești niciodată te rogi în zadar – adică te rogi degeaba. Rugăciunea în acest caz este inutilă fiindcă Biblia ne-a dat tuturor responsabilitatea și porunca de a predica Evanghelia la orice făptură!

Când te rogi ca Domnul Isus să viziteze nu știu ce enoriași bolnavi dar tu și ceilalți frați din biserică nu faceți nimic în sensul ăsta – acest tip de rugăciune mi se pare o făcătură și aproape un păcat fiindcă Domnul Isus la vremea lui a vizitat bolnavii dar acum ne-a însărcinat pe noi să facem asta.

Un alt caz este atunci când în biserică există probleme cu oameni răzvrătiți și indisciplinați iar noi aducem aceste cazuri „înaintea Domnului” și … atât! Această rugăciune este în cel mai bun caz fără valoare fiindcă Domnul a însărcinat biserica să facă disciplină.

Spun eu că nu trebuie să ne rugăm sau că trebuie să luăm din timpul de rugăciune și să-l dăm și pentru cealaltă parte a lucrării pe care o avem de făcut? Nu, nici vorbă. Spun doar că trebuie să facem tot ce ne-a cerut Domnul cu privire la o situație.

A justifica neascultarea cu faptul că te rogi este un păcat. A arunca vina pe Dumnezeu că nu a făcut nimic sau că nu a răspuns la rugăciune este ori o obrăznicie ori o stare de inconștiență spirituală.

Eu nu știu exact ce experimentează unii oameni în rugăciune de li s-a făcut așa de dragă dar nu cu asta am eu o problemă ci cu faptul că au neglijat în totalitate poruncile clare pe care Scriptura le prezintă cu privire la situația pe care aceștia o prezintă lui Dumnezeu în rugăciune.

Încercați cel puțin să confruntați oamenii care se roagă dar nu mai fac nimic după aceea și veți vedea că scuzele sunt similare la cei care sunt atacați de acest sindrom.

Eu  nu chem oamenii la alte extreme – la activism și la îndepărtarea practicii rugăciunii. Dacă cineva nu vede nici un sens în rugăciune atâta timp cât el se duce să rezolve problema nu a înțeles nimic din modul în care Dumnezeu lucrează cu oamenii.

UPDATE

Sunt situații clare în care trebuie și nu poți face altceva decât să te rogi fiindcă mărturisirea e imposibilă sau nu ai acces la vizitarea unui anume bolnav. Eu aici vorbesc despre un stil de viață în care tot te rogi și atât – și în mod clar nu asculți de poruncile pe care Dumnezeu ți le-a lăsat cu privire la situația respectivă.

Ce fac când descurajez, când nu îmi găsesc viziunea? Când tu nu ştii ce să faci diavolul are idei vechi dar care funcţionează. El nu se va teme sa conteste jertfa lui Isus prin care ai fost cumpărat, stăpânirea Duhului care te locuieşte sau noua natură care ți s-a dat.

Cum vei trai astăzi ținând cont că:

1. Domnul ar putea reveni în următoarea secundă și trâmbița chemării ar suna strângerea? Vei fi sigur că nu se va întâmpla totuşi chiar astăzi? Mulţi vor fi ca tine când va reveni El.

2. Ai putea trece în viaţa de dincolo în oricare din minutele care urmează? Te vei minţi că nu e posibil? Așa au spus deja mulţi înaintea ta.

3. Te afli într-un război real spiritual în care sunt implicaţi toţi oamenii, în care există cele mai multe victime, în care consecințele rămân pentru eternitate, război din care nici măcar tu nu poţi ieși neatins?

4. viaţa pe care o traiești acum si aici este o umbră palidă a ceea ce va fi în viitor – atunci și acolo? Vei sta cu capul în pământ și plin de pământ mințind cu nerușinare că doar “o viaţă ai”? Mai urmează ceva!

5. Tot ce faci acum are consecinte pentru eternitate indiferent de locul în care vei merge? Fiecare vorba, gând, atitudine, faptă sau motivație influențează eternitatea.

6. Din locurile cerești îngerii si demonii privesc viaţa ta pe pământ iar tot ce faci nu este nebăgat în seamă nici măcar când ești singur singurel?

7. Scopul primar și final pentru care ai fost creat, apoi răscumpărat și scopul pentru care exiști este să reflecți în fiecare detaliu slava singurului Dumnezeu adevărat?

8. Știi că nu îți mai aparții ci ești proprietatea veșnică a Creatorului, ești mădularul lui Hristos, ești locuit de Duhul Sfânt, ești lipit și ești una în duh cu Domnul și ești cumpărat trup și duh cu un preţ inestimabil?

și prin câteva de astfel de întrebări îmi „revin”

În țara noastră corupție există la toate nivelele dar ca să țin cont de excepții voi spune „aproape la toate” – încercați să vă gândiți la diverse nivele, de tot soiul și trageți concluziile inevitabile.

Lucrul care mă dezgustă este setea cu care unii par să lupte împotriva corupției din învățământ. Pentru cei care aveți prieteni sau persoane din familie care lucrează în învățământ știți nivelul înalt de corupție din bătălia pentru „ocuparea posturilor” și dezinteresul celor avizați pentru combaterea acestui tip de corupție.

Interesul mare pentru combaterea corupției nu a fost în acele domenii în care se fură și se spală bani încât economia țării și binele nostru al tuturor are de suferit ci interesul mare este pentru combaterea corupției din învățământ dar cel de la nivelul de jos – promovabilitatea la examene prin mită și copiat.

2011 nu mi-a arătat adevăratul nivel al elevilor din România ci politica în care sunt implicați anumiți oameni care vor să arate că în România se combate corupția.

Această joacă anti-corupție este ca și cum ai avea o rană mică la un deget și te hotărăști să amputezi degetul în timp ce piciorul are o cangrenă care necesită amputarea lui dar refuzi să te ocupi de el și îi faci niște bandaje superficiale.

Să nu se înțeleagă că nu sunt de acord cu măsurile care s-au luat în acest an pentru combaterea copiatului, mituirii și acestei forme de corupție de la nivelul învățământului. Nu sunt de acord cu hotărârea unor guvernanți în combaterea doar acestui tip de corupție. Adică nu sunt de acord cu șmecheria asta politică.

Eu nu încerc să neg că sunt mândru sau arogant dar vreau să arăt că Biblia spune despre creștini că ei sunt mântuiți și acest lucru s-a întâmplat în trecut de aceea vom găsi deseori formulări de genul „El ne-a mântuit” referindu-se la un eveniment din trecut.

Într-adevăr, se știe că Biblia vorbește despre mântuire în trei feluri: mântuirea la timpul trecut care înseamnă regenerarea și/sau convertirea, mântuirea la timpul prezent care înseamnă procesul de sfințire și creștere spirituală și mântuirea la viitor care este glorificarea.

Din punctul de vedere al mântuirii la timpul viitor într-adevăr noi nu suntem mântuiți fiindcă nu suntem glorificați. Dar din perspectiva lui Dumnezeu avem și această mântuire fiindcă suntem așezați împreună cu Hristos în locurile cerești. Dumnezeu ne vede deja în cer.

Așa că a spune că nu suntem mântuiți dar suntem totuși creștini este doar într-un fel adevărat iar în rest o aberație.

1. Avem textele acelea care vorbesc despre mântuire la timpul prezent ca fiind în viața unor oameni. De aceea Domnul Isus a spus în repetate rânduri „credinţa ta te-a mântuit” (Luca 18:42) iar în Fapte 2:47 aflăm că „Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi.”

La fel, Petru nu este privit ca eretic sau arogant când afirmă că „suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus” (Fapte 15:11) și nici Pavel când vorbește despre Evanghelia „prin care sunteţi mântuiţi” (1 Corinteni 15:2). Așa că mântuirea o avem acum!

2. Totuși această concluzie este extrasă și din versetele care arată că am căpătat mântuirea în trecut – motiv pentru care o avem în prezent. Pavel spune că „aţi fost mântuiţi, prin credinţă” sau că „El ne-a mântuit” (Ef 2:5,8; Tit 3:5: 2 Tim 1:9; Rom 8:24).

3. Când Biblia promite că cineva va fi mântuit dacă îndeplinește anumite condiții înseamnă că omul care îndeplinea acele condiții chiar era mântuit și avea mântuirea atunci când condițiile sunt îndeplinite. De aceea Domnul spune „Cine va crede şi se va boteza va fi mântui” (Marcu 16:16) așa că oricine credea avea mântuirea.

Concluzia mea este că datorită faptului că am fost mântuiți în trecut prin credință, prin Hristos și prin har acum putem fi siguri și putem afirma că suntem mântuiți. Da, din perspectivă umană încă nu suntem glorificați (mântuirea din viitor) dar din perspectiva lui Dumnezeu avem chiar și această mântuire finală.

Soli Deo Gloria!

Duhurile rele și păcatul – în orice formă, de orice fel și în orice stadiu – nu au drept de stăpânire a vieţii tale în nici un fel și niciodată fiindcă tu aparții lui Isus.

Orice păcat care a intrat în viaţa ta sau orice duh înșelator care-și aduce influențele lui, la fel de grav – este o contestare și o negare a jertfei lui Hristos fiindcă El a murit ca să nu mai trăim în păcat ci să trăim în libertate.

Hristos a murit ca să ne scoată de sub puterea satanei, din împărăția întunericului, de sub orbirea adusă de dumnezeul veacului acestuia și de sub călăuzirea duhului ce lucrează în fiii neascultării. Acest lucru a avut loc în realitate!

Ai dreptul să contești pe baza stăpânirii lui Dumnezeu asupra vieţii tale și pe baza jertfei răscumpărătoare a lui Hristos puterea oricărui păcat care-ți cotropește sufletul și orice influență de duh necurat. Pocăința nu este exclusă.

Încerc să fiu triumfalist? Nu! Vreau să arăt că prezența răului nu este ceva normal niciodată în nici un fel și în nici o circumstanță iar faptul că nu atingem perfecțiunea pe pământ NU este o scuză!

Copiii lui Dumnezeu nu trebuie să intre sub autoritatea nici unui duh păcătos ascultând minciunile diavolului și nu trebuie să accepte autoritatea nici unui păcat care a intrat în viața lui. Această autoritate ilegală trebuie contestată.

Diavolul și păcatul lucrează fraudulos în viețile noastre și respingerea autorității lor este o obligație pentru fiecare creștin. A fi molâu și dezarmat în fața lor înseamnă să nu recunoști jertfa Lui Hristos și autoritatea Duhului peste viața ta.

Nu mai este nici iudeu, nici Grec, nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască (Galateni 3:28)

Acesta a fost unul dintre versetele preferate ale promotorilor mișcării feministe în interiorul cercurilor evanghelice. Atunci când se aduce în discuție problema supunerii sau a egalității versetul care țâșnește de pe buzele multora este acesta.

Interpretarea greșită a acestui verset are aceeași rădăcină ca și multe alte interpretări greșite: evitarea contextului cărții și a pasajului.

Întrebarea care se pune este: care este distincția dintre bărbat și femeie depășită în Hristos? Evident că încă ești bărbat și ești femeie chiar dacă ești în Hristos. Este evident că încă erau robi cărora Pavel le spune că fie supuși stăpânilor. Evident că încă erau greci și iudei chiar dacă erau mântuiți.

Contextul apropiat ne arată că Pavel vorbește despre mântuire. El spune în versetul 26 că „toți sunteți fii ai lui Dumnezeu, prin credința în Hristos Isus” și acel „toți” este explicat de Pavel prin „iudeu, grec, slobod, rob, parte bărbătească și parte femeiască”

În Hristos bărbatul și femeia nu împărtășesc aceeași ordine funcțională. Problema în discuție se referă la statutul spiritual înaintea lui Dumnezeu. Nu există nici un temei în context ca să crezi că ordinea dintre bărbat și femeie a fost abolită la fel cum abolirea ordinii dintre părinți și copii sau cetățeni și guvernatori nu poate fi abolită.

Problema din zilele lui Pavel era că anumiți oameni – evrei, oameni liberi și bărbați în general – se considerau mai buni, mai valoroși și mai importanți decât alții. Evanghelia distruge o astfel de gândire arogantă. În problemele spirituale nu trebuie să existe discriminare rasială, socială sau sexuală!

Cu toate acestea există creștini iudei, neamuri, sclavi, persoane libere, bărbați și femei. Diferențele rasiale, sociale și sexuale există între oameni! Pavel însă vorbește despre diferențele spirituale – diferențe de statut  înaintea lui Dumnezeu, de valoare spirituală, diferențe în privilegii și merite.

Recunoscând că femeile credincioase sunt întru totul egale spiritual bărbaților credincioși, creștinismul a înălțat femeia la un statut pe care nu-l cunoscuseră niciodată până atunci în lumea antică. Există egalitate spirituală între bărbat și femeie.

Pavel nu face distincție între bărbat și femeie în ce privesc abilitățile, intelectul, maturitatea sau spiritualitatea lor. De fapt unele femei sunt în mod evident superioare unor bărbați în anumite domenii. Dar principiul autorității masculine și al supunerii feminine a fost stabilit de Dumnezeu cu scopul ordinii și completării și nu pe baza superiorității înnăscute a bărbaților.

Autoritatea bărbatului își are justificarea încă de la creație: Bărbatul este gloria lui Dumnezeu pe când femeia, deși este după chipul lui Dumnezeu, e gloria bărbatului. Bărbatul stăpânește în locul lui Dumnezeu ducând la îndeplinire voia Lui și în același fel femeia duce la îndeplinire voia bărbatului stăpânind în locul lui (1 Cor 11:7)

Pavel arată că întâi bărbatul a fost creat și mai apoi femeia iar acest lucru învață ceva despre ordinea funcțională lăsată de Dumnezeu. Apoi femeia a fost luată din bărbat și nu invers. Adam i-a dat numele „femeie, pentru că a fost luată din om.” Femeia nu a fost creată doar din bărbat ci și pentru bărbat. Ea nu este inferioară intelectual, moral, spiritual sau funcțional ci este diferită. Rolul ei este să fie un „ajutor potrivit” supunându-se protecției, conducerii și îngrijirii lui.

Ca și conducător bărbatul poartă în mod unic chipul lui Dumnezeu. Femeia conduce dar conduce reflectând gloria bărbatului și voia lui. Dumnezeu i-a încredințat bărbatului acest domeniu specific de autoritate. În virtutea autorității și stăpânirii oferite de Dumnezeu bărbatului acesta este gloria lui Dumnezeu.

Sunt ferm convins că bărbații și femeile nu sunt egali! În ce privește rolul pe care Dumnezeu ni le-a lăsat încă de la creație și pe care le-a întărit în trecerea timpului nu se poate vorbi despre egalitate ci despre faptul că suntem diferiți. Nu inferiori ci diferiți și trebuie să acceptăm asta.

inspirat din John MacArthur – Diferiți prin design (cap 2)

Personal am câteva obiecții pentru cei care văd imposibil existența răului și a lui Dumnezeu în același timp. Majoritatea obiecțiilor mele lovesc în om fiindcă omul lovește în Dumnezeu când ajungem la aceast tip de discuții.

Cred că problema existenței răului este întâi o problemă care ridică întrebări despre noi nu întâi despre Dumnezeu.

Întâi, mizeria de pe pământ este creată de oameni – noi o provocăm, o întreținem și o înmulțim în fiecare zi. Este o obrăznicie tupeistă să-L acuzi pe Dumnezeu că nu o oprește.

Doi, Dumnezeu nu s-a angajat și nici nu este la dispoziția noastră să fie asistentul de urgență și soldatul neplătit al Terrei – El fiind la dispoziția noastră pentru a repara toate problemele pe care noi ni le cauzăm sau le facem altora.

Trei,  Pe lângă iadul pe care îl merită oamenii atrocitățile de pe pământ sunt un nimic. Orice zi trăită pe pământ este amânarea iadului pe care îl merită toți oamenii. Viața plină de atrocități pe pământ este harul lui Dumnezeu manifestat în amânarea morții veșnice.

Patru, În momentul în care noi sau tu ești cel care greșește nu ți-ai dori la fel de mult ca Dumnezeu să intre în rolul Lui de Judecător – parcă ți-ar place o amânare a pedepsei cel puțin sau chiar iertarea.

Cinci, Viața trăită pe pământ este o ocazie în care toate suferințele prin care trecem pot fi transformate în experiențe extraordinare ca și răsplată pentru viața de dincolo. Există deci acest bine mai mare rezultat din suferință.

LEE STROBEL într-un interviu acordat lui John Kreeft face următoarele observații:

1. A spune că nu există nici o posibilitate ca un Dumnezeu iubitor, care știe mai mult decât noi, inclusiv viitorul nostru, să poată tolera răul, aceasta este aroganță intelectuală. O simplă ființă umană nu poate ști sigur că o ființă infinită nu ar putea tolera anumite rele de durată scurtă cu scopul mai mult binefaceri de largă perspectivă, pe care noi nu le putem prevedea.

2. Există o deosebire între bine și rău. Faptul că un ateu folosește standardul binelui pentru a judeca răul înseamnă că știe ce ar trebui să existe; că noțiunea de bine și rău corespunde unei realități. Însăși ideea prezentă în mințile noastre a acestor idei trebuie justificată.

3. Gândiți-vă la ateismul care susține teoria evoluției. Universul trebuie să fi existat dintotdeauna fiindcă nu există cauză primară ceea ce înseamnă că universul a evoluat o perioadă infinită de timp – și acum totul ar trebui să fie deja perfect. Era destul timp ca evoluția să se fi încheiat și răul să fi dispărut.

4. 90% dintre toți oamenii care au trăit vreodată – de obicei în împrejurări mult mai dureroase ca ale noastre – au putut să creadă în Dumnezeu. Uitându-ne la echilibrul dintre plăceri și suferințe în lume nu ar părea să justifice un Dumnezeu absolut bun și totuși această credință a fost aproape universală.

5. Un Dumnezeu poate tolera lucruri oribile precum foametea pentru că El prevede că pe termen lung mai mulți oameni o vor duce mai bine și vor fi mai fericiți decât dacă ar interveni într-un mod miraculos. Aici se încadrează și moartea lui Dumnezeu. A fost răul suprem comis în univers dar a produs binele suprem. Dacă acest lucru a fost posibil odată va fi posibil de mai multe ori.

6. Dumnezeu a creat posibilitatea răului nu răul iar oamenii au activat această posibilitatea aceasta. Sursa răului nu e puterea lui Dumnezeu ci libertatea omului. Ar fi putut exista o lume fără ură dar ar fi fost și o lume fără dragoste fiindcă ea implică faptul că omul ar fi putut alege între bine și rău. O lume liberă fără posibilitatea răului nu este posibilă. E o contradicție logică.

7. Despre caracterul omului știm că se formează prin greutăți, prin depășirea obstacolelor și prin răbdare în încercări. Curajul ar fi imposibil într-o lume fără durere. Învățăm din greșelile pe care le facem și din suferința pe care ele ne-o provoacă.

8. Faptul că Dumnezeu nu intervine în viețile celor care produc suferință altora nu înseamnă că nu va interveni. Justiția amânată nu este neapărat justiție anulată. Unul dintre motivele pentru care justiția este amânată este fiindcă unii oameni vor ajunge în final să-L găsească.

9. Unii spun că este prea multă suferință dar cine poate trasa limita dintre acel prea mult sau puțin încât să afirme că e prea mult încât putem concluziona că Dumnezeu nu există? O astfel de limită nu se poate trasa.

10. Dragostea lui Dumnezeu este compatibilă cu suferință dacă este medicinală, curativă și necesară; adică dacă suntem foarte bolnavi și avem nevoie disperată de un tratament. Și tocmai aceasta este condiția noastră.

11. Acuzația că „oamenii buni suferă” este falsă fiindcă nu există bunătate în noi din punct de vedere moral. Prin păcat am ciuntit și distrus chipul Lui din noi și fiecare faptă a noastră este mânjită de păcat. Suntem material bun care s-a stricat, o capodoperă desfigurată și un copil răzvrătit.

12. Alții întreabă „unde este Dumnezeu în suferință?” dar Dumnezeu este în suferință! Imaginează-ți fiecare durere în parte din întreaga istorie a omenirii, toate adunate laolaltă ca o minge, mâncate de Dumnezeu, gustate pe deplin. Noi am creat această lume și totuși Dumnezeu a spus „să fie această lume!” Cum a putut Dumnezeu să îndure toată această suferință? Prin creație a îndurat-o!

13. Dumnezeu s-a coborât în suferința noastră la cruce. Dumnezeu ni S-a dăruit în mijlocul suferințelor noastre. El a renunțat la imunitatea Lui ca să sufere. El a intrat în lumea noastră de carne și sânge, de lacrimi și moarte. El a suferit pentru noi. Suferințele noastre devin mai ușor suportabile în lumina suferințelor Lui.

14. În comparație cu cunoașterea lui Dumnezeu pentru veșnicie, în comparație cu intimitatea cu Dumnezeu, pe care Scriptura o numește călătorie spirituală, nimic altceva nu contează. Dacă la aceasta se ajunge prin tortură, ei bine, atunci tortura nu înseamnă nimic în raport cu ea. Da, este îngrozitoare în sine, dar în comparație cu toate acestea este nimic.

15. Când lumea ți se năruie din temelii nu mai dorești filozofie ci doar realitatea lui Hristos. El este răspunsul de care ai nevoie.  Suferința nu este o problemă abstractă de aceea răspunsul nu este unul abstract. Răspunsul este Cineva. Când prietenul tău este pe moarte el nu vrea explicați ci prezența ta.

Concluzii

Întâi, este interesant să observ că întrebarea „de ce permite sărăcie, foamete și nedreptate când ar putea să facă ceva în privința asta” ni se potrivește foarte bine și NOUĂ! De ce nu facem nimic în privința mizeriei create de noi?

Doi, este semnificativ că majoritate obiecțiilor la adresa existenței lui Dumnezeu pornind de la problema suferinței vin de la observatorii externi care se simt foarte confortabil, pe când cei care suferă efectiv devin de cele mai multe ori credincioși mai puternic prin suferința lor.

Lee Strobel – Pledoarie pentru credința creștină (Obiecția 1 – suferința Îl neagă pe Dumnezeu)

Lui Saul i se poruncește măcelărirea unui popor cu desăvârșire – adică să nu mai răsufle nici o ființă umană sau vreun animal. Saul nu ascultă iar comportamentul lui reflectă modul în care încercăm de obicei să ne ascundem falimentele.

1. Acoperirea greșelilor prin mândrie.

Saul merge la Carmel unde „și-a înălțat un semn de biruință” – în primul rând biruința era în mod evident rezultatul ajutorului dat de Dumnezeu iar în al doilea rând Saul fusese neascultător și pentru asta nu era necesar un semn de biruință.

Omul care păcătuiește dar nu se pocăiește devine mândru. Omul nepocăit încearcă să-și ascundă falimentele arătând reușitele – deși acelea pot fi parțiale și cu motivații păcătoase.

2. Măgulirea slujitorilor.

Saul se întâlnește cu Samuel și îi spune „fii binecuvântat de Domnul” – dar îi spune degeaba fiindcă binecuvântarea Domnului nu era cu el. Domnul tocmai experimenta părere de rău pentru că îl pusese împărat.

Există mulți oameni avuți și influenți în biserici care cred că păcatele pot fi acoperite prin donații și umplerea buzunarelor predicatorilor cu bani. Faptul că vorbim mieros și spiritual sau că am reușit să intrăm în grațiile păstorului nu înseamnă că suntem spirituali.

3. Minciună prin ascunderea păcatului.

Saul continuă și îi spune lui Samuel „am păzit cuvântul Domnului” când era evident că îl păzise dar parțial fiindcă păstrase o sumedenie de animale și îl lăsase cu viață pe împărat. Saul îl mai întreabă odată cu privire asupra păcatului său dar Saul persistă și spune că „am ascultat glasul Domnului, și m-am dus în calea pe care mă trimitea Domnului” ba chiar „am nimicit cu desăvârșire”

Nu este destul să spui că ai făcut ceva ci să spui și ceea ce trebuia să faci dar nu ai făcut – adică păcatele prin omitere. A nu-ți mărturisi aceste păcate înseamnă să te mai faci vinovat de un păcat – de minciună.

4. Aruncarea vinei asupra altora.

Saul recunoaște greșeala dar spune că „poporul a cruțat” ca și cum el nu ar fi fost cel care a condus poporul la luptă. Biblia spune că „Saul și poporul au cruțat” ceea ce arată că poporul era vinovat dar nu era singurul vinovat.

Sindromul ăsta e prezent în noi încă din grădina Edenului. Este foarte ușor să vezi partea de vină a altora. Este foarte posibil ca mediul în care ai crescut, familia, prietenii sau alte influențe să poarte o măsură de vină pentru păcat dar asta nu anulează responsabilitatea și vina ta.

5. Folosirea unor motivații religioase pentru justificarea păcatului.

Saul spune că motivul neascultării poporului se află în faptul că acesta a păstrat boii cei mai bun ca „să-i jertfească Domnului” – în timp ce lui Dumnezeu nu-i pasă de o ascultare parțială atâta timp cât neascultarea parțială este neascultare oricând.

Faptul că cineva dorește să vadă pe cineva mântuit nu justifică căsătoria cu un mântuit. Scopul nu justifică mijloacele fiindcă Dumnezeu condamnă anumite metode și mijloace. Dumnezeu nu folosește metode murdare pentru scopuri curate. Și de obicei când scopurile sunt curate în ele însele dar metoda este murdară și motivațiile sunt conform metodei.

6. Redenumirea păcatului.

Samuel spune despre păcatul împăratului: „n-ai ascultat de glasul Domnului” și „ai făcut ce este rău înaintea Domnului” dar Saul răspunde arătând că ce a făcut nu este păcat ci un alt mod de a rezolva problema lui Dumnezeu – de fapt „am ascultat”, „m-am dus în calea pe care mă trimitea” și „am nimic cu desăvârșire”.

Este ușor să spui că un păcat este o boală, o deviație sau să-i dai orice nume vrei tu dar păcatul tot păcat rămâne. Vinovăția nu dispare când redenumești păcatul. Ce nelegiuire este asta – să ajungi să numești păcatul o faptă spirituală și plăcută lui Dumnezeu. Este un stadiu de depravare și perversiune a păcatului extrem de ridicat.

7. Menținerea atitudinii de nepocăință.

Samuel îl condamnă pe Saul dar acesta persistă în păcatul lui și repetă aceste păcate prin care încearcă să acopere neascultarea: susținerea unei jumătăți de adevăr ca și cum ar fi întregul adevăr, aruncă vina asupra poporului și arată că păcatul a avut fundament religios.

Acesta este probabil cel mai tragic păcat pe care îl poate comite cineva. Toate celelalte păcate pot fi iertate dacă există pocăință. Unora nu li se dă șansa pocăinței dar cât de groaznic este să ți se dea șansa și să dai cu piciorul în ea de parcă n-ar valora nimic. Ai dat cu piciorul în sufletul tău.

Proverbe 7 este proverbial prin exemplul acelui băiat de a cărui poveste nu ne putem detașa ușor. Identitatea lui e clară: era tânăr, neîncercat și fără minte. Soarta lui e tragică – pe cât de puternic era pe atât de tare s-a nenorocit: ca boul care se duce la măcelărie și ca pasărea care dă buzna în laț.

Prima caracteristică a străinei care l-a tras în capcana curviei este aceasta: era „îmbrăcată ca o curvă și cu inima șireată”. Unii spun că aici sunt două caracteristici dar eu am impresia că e doar una deși poate fi împărțită în două. Una o generează pe cealaltă, una este expresia celeilalte, una este dovada celeilalte.

Este același joc interior-exterior care se găsește în multe texte. Exteriorul este expresia interiorului. Exteriorul dovedește ce există în interior. Exteriorul este rezultatul a ceea ce este în interior. În final și cu trecerea timpului ceea ce este în interior va putea fi văzut în exterior (Mt.15:19). Desigur că există excepții. Nu despre ele vorbesc acum.

Îmbrăcămintea este dovada unui anume tip de inimă – îmbrăcămintea de curvă arată spre o inima șireată. Inima generează ce tip de îmbrăcăminte vei purta – femeia cu inima șireată va fi îmbrăcată ca o curvă.  Îmbrăcămintea unei curve este expresia și rezultatul unei inimi șirete.

Problema principală a acestei femei este inima nu îmbrăcămintea. La rădăcină – problema unei fete/femei care se îmbracă „ca o curvă” nu este îmbrăcămintea ci inima. Din inimă iese chiar dorința de a fi îmbrăcată într-un anume fel.

O femeie poate ști că are nevoie de o transformare a inimii și uitându-se la modul în care se îmbracă sau la stilurile de îmbrăcăminte pe care ar dori să le adopte. Starea de fapt în sine (cum te îmbraci) dar și dorința (cum ai dori să te îmbraci) arată același lucru: (1) ce inimă ai și (2) dacă ai nevoie de transformare.

Este posibil să nu ai posibilitatea să te îmbraci ca o curvă din cauza părinților, a rușinii sau alte obstacole de acest gen, dar să ai dorința aceasta – dorință care te pune în aceeași categorie cu cele care se îmbracă deja așa (Mt. 5:28).

Dacă în străfundul inimii se găsește dorința de a fi îmbrăcată ca una dintre aceste străine – diavolul îți va orchestra o serie de evenimente și situații potrivite în care vei avea ocazia să te îmbraci așa cum îți dictează inima fără să simți nici un fel de opreliști. Atunci vei fi departe de ochii critici și de gura celor rău-intenționați.

Deși femeia aceasta era o femeie stricată ea nu este numită „curvă” ci doar că era îmbrăcată ca una dintre ele. Deci o femeie poate să nu fie curvă dar să fie îmbrăcată ca una. Problema este că lucrurile degenerează chiar și pentru persoanele care se află abia în acest punct. Nici o fată care se îmbracă ca una dintre aceste străine nu poate sta liniștită fiindcă ea nu este încă  o străină.

Lanțului desfrânării i se mai adaugă o verigă: era cu inima șireată așa că s-a îmbrăcat ca o curvă. Îmbrăcată ca o curvă și cu inima șireată a ajuns să se comporte și să facă ceea ce face o curvă prin însăși meseria ei. Inimă – îmbrăcăminte – comportament.

Ce înseamnă că străina aceasta era îmbrăcată „ca o curvă”? Prin transpunere culturală și prin interpretare ținând cont de natura umană căzută aș descrie cu două cuvinte această îmbrăcăminte: sumară și senzuală. Par să meargă mână în mână.

Este acel gen de îmbrăcăminte care nu ascunde părți ale corpului tău care ar trebui să fie văzute doar în situații speciale și într-un cadru specific de către soț, medic sau soare. Este acel gen de îmbrăcăminte care atrage ochii.

A te îmbrăca sumar înseamnă să te consideri în Eden și să negi realitatea căderii în păcat. Un om păcătos dezbrăcat ar trebui să se simtă gol și să-i fie rușine. Când câteva mii de draci au posedat un om aducându-l la o stare deplorabilă acesta umbla dezbrăcat „pușcă” dar după ce a fost eliberat de duhurile rele era „îmbrăcat și întreg la minte”!

Nu este nici o justificare pentru o fată care se îmbracă așa din obișnuință, pentru că a copiat de la diverse modele sau fiindcă este complexată și dorește să fie apreciată din priviri.

O fată ajunge să se îmbrace „ca o curvă” când își va lua de model o femeie care se îmbracă așa. Te și miri cum poate ajunge o fată, care a crescut într-o familie de credincioși, să iubească și să poarte un astfel de tip de îmbrăcăminte.

Dar mirarea e de prisos – a ajuns așa fiindcă încă din casa părintească a privit și a iubit modele de femei îmbrăcate ca această femeie stricată și străină. Părinților nu le-a păsat de fanteziile ei fiindcă oricum ea nu-și putea „permite” să cumpere acele lucruri pe care le-a iubit în taină. Dar a ajuns o vreme în care și-a „permis” și … chiar și-a permis.

Am ajuns nu doar să fiu supărat pe unii predicatori și păstori ci și să îi consideri idioți. Mă refer la cei care fac afirmații de genul: „noi nu predicăm televizorul”. Bineînțeles că nu predicăm televizorul! Dar predicăm împotriva mizeriei de acolo pe care o inhalează cu disperare membrii bisericilor noastre!

Lucrurile pe care le introduci în minte prin aceste două simțuri: privire și auz – vor modela comportamentul și vor ajunge să aibă roade în el. Și eu nu vreau ca un copil al lui Dumnezeu să se poarte ca o curvă și să ajungă ca o străină fiindcă a ascultat, a privit și a iubit astfel de modele.

2. Când discuţi cu persoane care nu au nici o legătură cu evenimentul şi persoana despre care discuţi.

3. Când ţi-ai făcut un obicei din a observa greselile altora. Sa presupunem, prin absurd, ca întotdeauna ai fi obiectiv – dacă obisnuiesti să-i vorbesti pe alţii eşti bârfitor.

4. Când persoana nu care vorbeşti nu este câştigată în nici un fel de discuţia ta. Dacă vrei ajuţi şi să dai ca exemplu pe cineva poţi evita nume şi detalii care îl fac pe interlocutor să-şi dea seama despre cine vorbeşti.

5. Când vorbeşti pentru că ai fost nedreptăţit de acea persoana sau din varii motive ai repulsie ori dispreţ faţă de ea. Atitudinea din spate decide.

6. Când o faci ca să te refulezi sau în scop de razbunare. Poate că omul despre care vorbeşti chiar ţi-a greşit, asta nu-ţi da dreptul să-l bârfeşti.