Ideea acestui post a fost stârnită în capela din această după-amiază şi printre alte cuvinte ideea era că pentru ca să poţi avea răspunsuri prompte şi corecte într-o relaţie trebuie să ştii cum să pui întrebări.

Moise ajunge în Madian, fugind de frica lui Faraon, şi tot acolo ajunge să se şi căsătorească. Interesant este cum a făcut-o.

Ştim că Moise era puţin bâlbâit însă ştim deasemeni că nu toate fetele sunt deranjate de momentele de panică pe care un băiat le trăieşte atunci când vine în faţa ei să-i declare dragostea.

Unde ne întâlnim?

În cultura (sau subcultura) noastră se obişnuieşte ca o fată şi un băiat să se cunoască la o întâlnire într-un loc şi un ambiant plăcut care să favorizeze un răspuns pozitiv din partea fiecăruia – credem noi că acela e locul potrivit.

Moise e interesant. Îşi cunoaşte nevasta la locul de muncă în timp ce scotea apă pentru animale. Vrăjitorii şi abureală poate produce aproape orice băiat sănătos din punct de vedere al făcultăţilor mentale dar spiritul de ajutor nu îi însoţeşte pe cei mai mulţi.

Când venim acasă?

Când ajunge acasă fata (şi surorile ei) primeşte următoarea întrebare de la tată-su, întrebare care astăzi nu mai este pusă de părinţi: Pentru ce vă întoarceţi aşa de curând azi? Astăzi se poate întreba: pentru ce vă întoarceţi aşa târziu?!

M-am întrebat: Cum ar fi dacă băiatul ar veni cu fata acasă înainte de ora la care părinţii fetei bănuiesc că ei vor veni? Câţi părinţi sărmani nu au trăit coşmaruri din cauza întârzierilor odraslelor?

Cu cine vine acasă?

Este remarcabil că Moise nu îşi scoate viitoarea nevastă la un suc ci îi scoate apă pentru munca pe care o făcea; iar  înâlnirea lor are loc împreună cu celelalte surori ale fetei. Poate că ăsta ar fi un apropo bun şi pentru tinerii de astăzi.

Am învăţat două lucruri azi ba chiar trei: unde să cunoşti fata şi când să o trimiţi acasă. Al treilea lucru în alt post.

Răspunsul meu din acest post nu vrea să fie pentru întrebarea cine poate face ceva ci dacă acel cineva are autoritatea să facă ceva. Prin autoritate înţelegem dreptul cuiva de a impune o credinţă şi/sau o acţiune.

Care persoane din blogosferă ar trebui luate în serios şi care dintre ele ar trebui băgate în seamă? Cele care pot manipula, cele care au pliscul lat, cele care se manifestă torenţial în vorbire, cei agresivi şi bătăuşii virtuali, cei care ştiu să scrie, ce care ştiu ce să scrie?

Câteva exemple de autoritate, ceea ce înseamnă autoritatea şi ceea ce nu este ea:

1. Autoritate în domeniul guvernamental. Un împărat care are dreptul să impună o acţiune. Poliţistul care dirijează circulaţia.Comparând cu această formă de autoritate, întrucât ni se permite să avem bloguri, din acest punct de vedere toţi avem autoritate.

2. Autoritate în materie de adevăr. Cineva poate fi cunoscut de alţii drept o autoritate într-un anumit domeniu datorită cunoştinţelor pe care le are. Fondul lui de cunoştinţe este mai mare ca al multora altora. Această persoană este o autoritate, şi nu că ea posedă autoritate. Din acest punct de vedere nu toţi avem autoritate, unii cunosc mai mult decât alţii şi poate că am putea vorbi şi despre grade de autoritate. În cazul acesta cunoştinţele mai vaste care pot fi expuse îţi pot da un grad mai mare de autoritate.

3. Distincţia dintre autoritate şi forţă. Deşi ar trebui ca dreptul de a impune şi capacitatea de a prescrie să coincidă în practică nu este aşa. De exemplu succesorul la tron este alungat – asta nu înseamnă că el autoritate. Contrar acestui exemplu doctorul spune: „dacă vreţi să fiţi sănătos, atunci faceţi următoarele.” Nu ar trebui însă să limităm forţa doar la aspectul ei fizic care ne vine în minte cel mai uşor.

4. Diferenţa dintre autoritate şi autoritarism. O persoană, un document sau o instituţie cu autoritate sunt cele care posedă autoritatea şi au în consecinţă dreptul să definească o credinţă sau să prescrie o practică.Autoritaristul este o persoană care încearcă să-şi infiltreze opiniile într-un mod stăruitor, dogmatic sau chiar intolerant şi exemple de genul acesta în blogosferă avem cu duiumul.

5. Distincţia dintre posedarea autorităţii şi recunoaşterea ei. Există persoană care nu acceptă autoritatea legală dar pentru că ei nu recunosc autoritatea nu înseamnă că abrogă această autoritate. Dacă cineva nu recunoaşte că ai autoritate să te exprimi asta nu înseamnă că nu ai autoritate.

6. Autoritatea poate fie exercitată în mod indirect de cel care o posedă. Ea poate fi delegată însă. Uneori cel care posedă autoritatea nu o poate exercita în mod direct. Spre exemplu cetăţenii României aleg deputaţi care să-i reprezinte. Dacă stai în banca ta acasă şi nu ai blog nu înseamnă că nu ai autoritatea de a avea.

7. Lipsa eficacităţii unei autorităţi nu trebuie să ne facă să ne îndoim de legitimitatea ei. Ideile dacă sunt inedite sunt adeseori greu acceptate. Nu se dovedesc întotdeauna eficient într-o periodă scurtă. Pe termen lung însă autoritatea se va impune de la sine.

Millard Erickson

Mai ales în spaţiul virtual, şi mă refer acum cu precădere la mediul evanghelic, au fost extrem de multe dispute şi discuţii pe diverse teme şi despre diverse personalităţi din mediul evanghelic românesc.

În toate aceste discuţii se poate observa o tentativă a împăciuitorilor de a opri orice fel de abordare a subiectelor de acest gen sub pretextul că Domnul Isus ne-a spus să nu judecăm.

Mă voi opri asupra altui verset din Biblie citat foarte des în disputele interminabile de pe bloguri sau diferite site-uri. El spune cine acoperă o greşeală, caută dragostea, aşa că noi trebuie (spun ei) să acoperim greşeală.

Vreau să spun la ce nu se referă acest verset.

- Acest verset nu încurajează aruncarea gunoiului sub preş. Nu îi este specific lui Dumnezeu şi nu ar trebui să ne caracterizeze nici pe vreunul dintre noi. Dacă Dumnezeu ar fi făcut aşa noi încă ne-am afla încă în deces spiritual şi sub mânia Lui.

- Acest verset nu se referă la îngăduinţă faţă de păcat. Nu înseamnă nicidecum că atunci când un om greşeşte noi trebuie să vedem în ce categorie se situează acel păcat şi dacă e un păcat uşor atunci noi concluzionăm că-l putem trece cu vederea.

- Acest verset nu pune sub presiune doi termeni opuşi: dragostea şi dreptate. Aceste două virtuţi pot lucra împreună în perfectă armonie aşa cum au putut să lucreze şi în Dumnezeu. Dumnezeu ne-a iubit dar a fost drept şi a pedepsit păcatul nostru în Persoana Fiului Său.

Versetul de faţă, nu exclude existenţa cunoaşterii greşelilor, nu exclude nici mustrarea pentru acea greşeală – cartea Proverbelor încurajează mereu acest lucru, nu exclude nici disciplinarea celui căruia a greşit şi nu exclude nici faptul că prietenii sunt cei care ar trebui să fie cei care fac cel mai des judecata.

Prietenul cel mai bun îţi va spune cel mai mult adevărul. Indiferent că te vei simţi atacat sau rănit, prietenul adevărat, cu toate riscurile asumate sau nu, îţi va spune întotdeauna adevărul.

Cei mai mulţi care ripostează, atunci când unii oameni sunt puşi sub girofarul deconspirării, sunt aceia care se tem că într-o zi vor ajunge în aceeaşi postură a celui judecat şi nu vor să se întâmple asta pentru că faptele lor nu sunt făcut din Dumnezeu.

Ca să acoperi o greşeală trebuie neapărat să o cunoşti. Cum să aperi ceva care nu cunoşti? Numai un nebun ar face aşa ceva. Mai degrabă acest acoperit implică şi mustrarea celui greşit şi nu ignorarea lui printr-o dragoste prefăcută.

Există, şi nu pot nega asta, pericolul ca multele dispute să aducă dezbinare şi asta nu este în nici un fel un lucru bun dar pentru că există un anume pericol nu înseamnă că trebuie să nu mai facem nimic contra răului.

Cred că în atmosfera zăpăcită pseudo-carismatică avem nevoie să ştim şi alte lucruri pe care le face Duhul Sfânt decât cele cu care suntem toată ziua bombardaţi. Nu uit însă că multe din lucrările care se pun în seama Duhului Sfânt nu sunt ale Lui ci ale unui duh – cu siguranţă nu cel Sfânt.

1. Duhul sfânt îi va învăţa pe credincioşi toate lucrurile şi le va aduce aminte ce i-a învăţat Isus (Ioan 14:26)

2. Duhul Sfânt Îl va mărturisi pe Isus. Ucenicii vor fi şi ei martorii lui Isus, deoarece ei au fost cu El de la început (Ioan15:26-27).

3. Duhul Sfânt va dovedi lumea vinovată de păgat, neprihănire şi judecată. Aceasta implică o mustrare care aduce cu sine convingere (Ioan 16:8).

4. Duhul Sfânt îi va călăuzi pe credincioşi în tot adevărul. El nu va vorbi de la El, ci va spune tot ce va fi auzit (Ioan 16:13)

Mama obişnuieşte să-mi scrie mereu câte o scrisoare mai mică sau una mai mare, de cele mai multe ori câte una mare. Redau mai jos ultima ei scrisoare inspirată dintr-una din cărţile lui Tozer:

Pentru ca am observat ca ai unele dificultati in a te lasa iubit de Dumnezeu si de oameni am gasit de bine sa reproduc finalul cartii lui Tozer – Intorc vorba diavolului. Îmi pare sublim prin profunzimea si simplitatea cu care acest om al lui Dumnezeu explica cum totusi impotriva oricarei logici Dumnezeu ne iubeste

Noi nu putem intelege aceasta ravna a lui Isus de a ne iubi, de a ne ajuta si de a ne binecuvanta, pentru ca El nu are cu adevarat nevoie de noi.

Unul din atributele Sale este omnipotenta, asadar El nu are nevoie de noi. Dar taina acestui lucru este ca El ne iubeste!

Ganditi-va la un om care este conducatorul unei companii mari, in crestere. El are la dispozitia sa masini, avioane si sute de oameni care indeplinesc imediat ordinele sale.

Acest mare om are o fetita de trei ani. Are el nevoie de ea? Nu, bineinteles ca nu, dar el o iubeste si o vrea! Inima lui raspunde nevoilor si dorintelor ei.

Tot asa este si cu noi. Inainte ca noi sa ne nastem, Dumnezeu era Dumnezeu, Domnul Dumnezeu Atotputernic! El nu a avut niciodata nevoie de noi.

Nici unul din talentele si abilitatile noastre omenesti nu au importanta pentru El. Dar El are nevoie de dragostea noastra si o doreste!

Apostolul Ioan si-a pus capul pe pieptul Fiului lui Dumnezeu, iar Domnul a vazut dragostea si dedicarea sa si l-a numit “ucenicul pe care l-a iubit Isus”. El ii iubea si pe ceilalti ucenici, dar nu-i putea iubi la fel de mult, pentru ca ei nu i-au intors la fel de multa dragoste.

Isus inca este acelasi fata de cei care cauta partasia Lui. El vrea sa fie impreuna cu aceia care sunt preocupati de dragostea Dumnezeirii Sale!

Relatia noastra cu El se rezuma la acest lucru simplu: tot ce avem nevoie se gaseste in Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu!

El este Dumnezeu si Fiul Omului. El este tot ceea ce pacatosul vinovat are nevoie si este mai mult decat cele mai marete asteptari ale sfantului superior.

Nu putem trece niciodata dincolo de El. Nu putem invata niciodata tot ceea ce El poate sa ne invete. Nu putem folosi niciodata toata puterea si biruinta spirituala pe care El poate sa ni le dea.

E bine pentru noi sa ne amintim cat de puternic este El si cat de slabi suntem noi. Am clarificat lucrul acesta cu mult timp in urma.

Va marturisesc ca am vorbit cu Dumnezeu mai mult decat am vorbit cu oricine alcineva, am discutat cu Dumnezeu si am avut conferinte mai lungi cu El decat cu oricine alcineva.

Si ce I-am spus? Printer alte lucruri, I-am spus: ”

Acum, Doamne, daca voi face lucrurile care stiu ca trebuie sa le fac si daca voi spune tot ce stiu in inima mea ca trebuie sa spun, voi avea probleme cu oamenii si cu adunarile – alta cale nu exista! Nu voi avea probleme  doar pentru ca imi sustin punctul de vedere cu credinta si sinceritate, dar cu siguranta voi ajunge in situatia in care voi fi puternic ispitit de diavol!”

Apoi, dupa ce m-am mai rugat Domnului si am mai vorbit cu El, am spus:

“Dumnezeule Atotputernic, accept lucrul acesta cu ochii deschisi! Stiu cum stau lucrurile si stiu  ce se poate intampla, dar accept. Nu voi fugi. Nu ma voi ascunde. Nu ma voi tara sub covor. Voi indrazni sa raman in picioare si sa lupt pentru ca eu sunt de partea Ta – si stiu ca atunci cand sunt slab, sunt tare!”

Asa ca nu voi lasa pe nimeni sa ma laude si incerc sa nu dau atentie celor care acuza. Eu cred ca acest lucru nu este ceva dificil pentru ca eu sunt doar slujitorul celui mai sfant om care a umblat vreodata pe strazile Ierusalimului si ei L-au numit diavol!

Asa am invatat eu sa raman tare pentru Hristos si pentru tot ceea ce este El pentru ai Sai!

fie ca aceste ganduri sa-ti aduca pace si bucurie, putere pentru a trai biruitor prin Isus Domnul nostru.

mama

Observ cu nesiguranţă în inimă cum evanghelismul modern obişnuieşte să folosească un limbaj familiar şi colocvial atunci când vorbeşte despre Dumnezeu iar lucrul acesta aproape că mă înspăimântă.

Astăzi când ni se spune despre Dumnezeu că este Tatăl nostru noi inevitabil ne gândim la faptul că ne putem tutui cu El şi că ne manifestăm toate capriciile în prezenţa Lui. Ba mai mult, putem pretinde de la El diverse lucruri pentru că El trebuie să aibă grijă de noi.

Unii au obrăznicia să spună că Dumnezeu este obligat să ne asculte pentru că El este Tatăl nostru. Dumnezeu într-adevăr ne ascultă şi ne-a ascultat mai mult decât am putea noi să-i mulţumim într-un milion de ani dar El niciodată nu e obligat să ne asculte.

De ce ne gândim la Dumnezeu într-un mod aşa de superficial, îndrăzneţ şi uşuratic? Răspunsul este că noi avem o concepţie despre ce înseamnă a fi tată total deformată.

Din cauză că ne-am permis să avem un comportament ruşinos şi vrednic de condamnat faţă de părinţii noştri am îndrăznit şi să ataşăm în relaţia faţă de Dumnezeu, ca Tată al nostru, o atitudine asemănătoare cu cea pe care o avem faţă de părinţii noştri trupeşti.

Dumnezeu Însuşi Se prezintă ca Tatăl nostru însă atitudinea pe care o ataşează acestei imagini nu este una de uşurătate şi frivolitate ci una de cinste. Când se descrie pe Sine, în postura de Tată al nostru, El întreabă: Un fiu cinsteşte pe tatăl său. Dacă sunt Tată, unde este cinstea care mi se cuvine? (Maleahi 3:6)

În mod normal un fiu cinsteşte pe tatăl său, nu se mai aplică atât de bine generaţiei noastre şi noi ne-am luat dreptul de-a interpreta Scriptura în lumina experienţelor noastre şi a standardelor pe care le-am stabilit cu propriile minţi.

Cu siguranţă nu Duhul lui Dumnezeu a ataşat, în inimile noastre, faţă de chipul lui Dumnezeu o atitudine de îndrăzneală uşuratică ci duhul care lucrează acum în fiii mâniei şi neascultării.

Ce remediu există pentru această boală teribilă?

Am senzaţia că mare parte din lucrurile pe care le facem azi în biserică nu au nici un scop. Dumnezeu ne-a creat cu un scop ca să-L glorificăm pe El şi să ne bucurăm de EL pentru totdeauna.

Există oameni simpli, oameni obişnuiţi, oameni care preferă să creadă decât să cunoască şi care preferă să se închine decât să descopere – aceştia au o perspectivă mai simplă şi mai frumoasă asupra lumii.

Se întâmplă să fac parte din acel segment al Bisericii lui Hristos de pe pământ care nu se teme de cuvântul “sentiment”.  Am trecut printr-o perioadă când oamenii ne vorbea despre o credinţă “oarbă”. Vroiau să ne atârne ca pe o piele de şobolan ce se usucă la uşă.

Închinarea înseamnă să simţi în inimă, să exprimi corespunzător ceea ce simţi – acel simţ umilitor, dar încântător de veneraţie pătrunsă de admiraţie, şi acel fior de uimire.

Ni s-a întâmplat un lucru groaznic dacă putem explica credinţa creştină. Raţionalismul evanghelic încearcă să explice totul dar aşa scoate misterul din viaţă şi din închinare. Când ai scos misterul – L-ai scos pe Dumnezeu afară pentru că niciodată nu-L vom putea înţelege pe deplin.

Dacă auzi un evanghelist modern ai să înveţi că Hristos a fost trimis ca să scăpăm noi de tutun, că Hristos a venit ca să scăpăm noi de iad şi atunci când vom fi bătrâni şi obosiţi, să avem un loc unde să mergem.

Scopul lui Dumnezeu în trimiterea Fiului Său a fost ca El să ne poată restitui giuvaerul pierdut, giuvaerul închinării; ca să ne întoarcem şi să facem din nou acel lucru pentru care am fost creaţi iniţial – adică să ne închinăm Domnului în frumuseţea sfinţeniei Lui.

Tradiţia ne poate ajuta să înţelegem Scriptura şi aplicaţia ei. Părinţii Bisericii au ceva de spus, însă scrierile lor trebuie privite ca nişte comentarii asupra textelor nu ca text biblic în sine. Ele trebuiesc consultate aşa cum sunt consultate şi alte comentarii.

În acest fel ei funcţionează ca autorităţi judiciare. Lor nu trebuie să li se îngăduie niciodată să înlocuiască Scriptura.

Noi nu venerăm tradiţia şi nici nu o pune pe acelaşi piedestal pe care se află Biblia. Autoritatea tradiţiei vine din întrebuinţa şi elucidarea Scripturii dar ea nu este aceeaşi cu autoritatea Scripturii.

Ori de câte ori o tradiţie, indiferent că este o învăţătură străveche sau cea a unui recunoscut lider de astăzi, intră în conflict cu semnificaţia Bibliei, tradiţia trebuie să facă loc Scripturii.

Millard J. Erickson

Weekendul acesta am fost împreună cu o parte din grupa management anul 3 (de la UEO) la Alba-Iulia.

A fost un timp deosebit şi Dumnezeu ne-a binecuvântat cu prezenţa lui în locurile în care am fost şi am slujit.

Am (re)învăţat în acest weekend că Dumnezeu dă biruinţă printr-un mic număr ca şi printr-un mare număr şi că biruinţa este întotdeauna a Domnului.

Un om inactiv este atelierul diavolului, şi mâinile inactive sunt uneltele lui.

Sumner Wemp